:
archives

Arhivă pentru

Stareţul Efrem din Arizona

Un documentar despre părintele Efrem Filotheitul, ucenicul cuviosului Iosif Isihastul.
Starețul Efrem din Arizona

Ceea ce a adus aici părintele Efrem (în SUA), mănăstirile cu tradiția Athonită, cu adevărat a schimbat situația monahismului în SUA.
Acum oamenii au unde să meargă pentru a vedea adevărata și profunda credință Ortodoxă

Mănăstirea Sfântului Antonie a dobândit deja faima celui „de-al doilea Athos” , iar părintele Efrem din Arizona, titlul neoficial de Apostol al Americii.

Fost stareţ al Mănăstirii Filotheu din Sfântul Muntele Athos, părintele Efrem Filotheitul (din Arizona) este părinte duhovnicesc al mai multor mănăstiri din Sfântul Munte şi din Grecia, dar şi întemeietor a 17 mănăstiri în Statele Unite ale Americii şi Canada. În prezent vieţuieşte la Mănăstirea Sfântul Antonie din Florence, Arizona. Părintele Efrem a fost ucenic al părintelui Iosif Isihastul timp de 12 ani, până la moartea bătrânului Iosif în anul 1959.

pr_efrem

Părintele Efrem s-a născut în anul 1927 în Volos, Grecia, primind la botez numele de Ioan. A crescut în sărăcie, ajutându-l pe tatăl său în atelierul de tâmplărie, dar încercând să urmeze şi vieții smerite a mamei sale, devenită mai târziu monahie sub numele de Teofana. Încă de la vârsta de 14 ani a dorit să devină călugăr, dar nu a primit binecuvântare de la duhovnicul său părintele Efrem din Volos, ucenic al Stareţului Iosif Isihastul.

De îndată ce termina lucrul, mama sa îl lua împreună cu ea şi mergeau la biserică pentru slujbe şi la părintele Efrem pentru Spovedanie. Iar el le vorbea despre nestatornicia vieţii, despre dragostea lui Dumnezeu, despre spovedanie, Rugăciunea minţii, despre lacrimi, despre Stareţul Iosif şi Sfântul Munte.

În toamna anului 1947, la vârsta de 19 ani, tânărul Ioan primeşte binecuvântarea duhovnicului său de a merge în Sfântul Munte pentru a urma viaţa monahală.

Ajuns la Muntele Athos, a devenit ucenic al Părintelui Iosif Isihastul, care l-a tuns în monahism în anul 1948, dându-i numele de Efrem. Mai apoi, a fost hirotonit diacon și apoi preot. Viaţa în obştea cuviosului Iosif era una de nevoinţă aspră, iar părinte Efrem a înaintat foarte mult în viaţa duhovnicească sub călăuzirea sfântului său stareţ.

După adormirea cuviosului Iosif în 1959, părintele Efrem a continuat să trăiască în nevoinţă aspră la Nea Skiti până în anul 1973, când a fost chemat stareţ al Sfintei Mănăstiri Filoteu. Aici el a reuşit în scurtă vreme să reînnoiască viaţa duhovnicească a mănăstirii. Datorită reputaţiei stareţului, obştea mănăstirii a crescut foarte repede. Sinaxa stareţilor din Sfântul Munte i-a cerut părintelui Efrem să se implice în reînnoirea vieţii duhovniceşti a mai multor mănăstiri din Sântul Munte, unde numărul monahilor scădea vertiginos, anume Xiropotamu, Konstamonitu şi Karakalu. Toate aceste mănăstiri se află încă sub călăuzirea sa duhovnicească. Pe lângă aceste mănăstiri din Athos, şi alte mănăstiri din Grecia se mai află sub călăuzirea duhovnicească a stareţului Efrem, între care amintim mănăstirea Înaintemergătorului Ioan din Serres, mănăstirea Maicii Domnului Călăuzitoarea din Portaria (Volos) şi cea a Sfântului Arhanghel Mihail – oficial un metoc din insula Thasos al mănăstirii Filotheu.

Arhimandritul Efrem Filotheitul este cunoscut ca un adevărat stareţ athonit, având mii de fii duhovniceşti în întreaga lume: monahi, clerici şi laici. Este considerat a fi cel dintâi care a întemeiat o mănăstire după tipic athonit pe pământ american. Începând cu anul 2005, stareţul Efrem a întemeiat în Statele Unite şi Canada şaptesprezece mănăstiri (atât de maici cât şi de călugări), toate în jurisdicţia Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti din America şi Canada. sursa: doxologia.ro

Anunțuri

Patriarhia Română dezminte categoric informaţia falsă despre starea gravă de sănătate a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel

Patriarhia Română dezminte categoric informaţia falsă despre starea gravă de sănătate a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, postată sub titlul Ultima oră în publicaţia Tricolorul.

În perioada de timp la care face referință publicația Tricolorul, Patriarhul României a fost prezent la mai multe evenimente, dintre care amintim:    joi, 23 aprilie 2015, a participat la Sfânta Liturghie şi a rostit cuvânt de învățătură cu prilejul hramului Paraclisului istoric al Reşedinţei Patriarhale – sărbătoarea Sfântul Mare Mucenic Gheorghe; duminică, 26 aprilie 2015, a participat la Sfânta Liturghie şi a ţinut cuvânt de învăţătură în Paraclisul istoric „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Reşedinţei Patriarhale.

Totodată, în această dimineaţă, marţi, 28 aprilie 2015, a fost prezent la deschiderea Simpozionului Național de Pedagogie Creștină cu tema Repere ale educaţiei creştine în teologia Sfântului Ioan Gură de Aur, actualizate în relația Biserică-Familie-Şcoală din contextul contemporan, care se desfăşoară în Sala de conferinţe a Centrului Naţional pentru Formare Continuă „Dumitru Stăniloae” din Bucureşti. La eveniment au mai participat domnul academician Valentin Vlad, preşedintele Academiei Române, domnul Victor Opaschi, Secretar de Stat pentru Culte şi domnul profesor univ. dr. Mircea Dumitru, rectorul Universităţii Bucureşti. Aşa cum au constatat cei peste 150 de participanţi, profesori, studenţi şi alţi invitaţi la simpozion, starea de sănătate a Patriarhului României este foarte bună.

Toate acestea pot fi verificate foarte uşor pe site-urile: www.patriarhia.ro, www.basilica.ro, www.ziarullumina.ro, www.trinitastv.ro şi www.radiotrinitas.ro.

Cât priveşte dezinformările din ştirea postată de Tricolorul despre o presupusă deplasare la Paris cu un avion particular, împreună cu însoțitori şi medici, acestea sunt total neadevărate şi tendenţioase.

Tocmai de aceea, această „ştire” a fost retrasă de pe site-ul publicației Tricolorul.

Biroul de presă al Patriarhiei Române

SURSA: basilica.ro
patriarh

Sfinţirea bisericii româneşti din Las Vegas

 Duminică, 26 aprilie 2015, s-a săvârșit slujba de târnosire a bisericii parohiei româneşti cu hramurile „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ şi „Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou“ din oraşul Las Vegas, statul Nevada, Statele Unite ale Americii, după cum informează Ziarul Lumina.

biserica las vegas

La finalul Sfintei Liturghii, Preasfinţitul Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, a transmis celor prezenţi binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi i-a felicitat pe toţi cei care s-au ostenit pentru înălţarea bisericii româneşti din Las Vegas şi a aşezământului din apropierea ei. De asemenea, Preasfinţia Sa i-a îndemnat pe românii din Las Vegas să întărească legătura iubirii şi să fie aproape de acest nou sfânt locaş, păstrând credinţa şi tradiţiile româneşti.

Din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a dăruit bisericii un veşmânt care a acoperit cinstitele moaşte ale Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou din Catedrala Patriarhală din Bucureşti, o icoană a Sfântului Dimitrie şi mai multe cărţi de cult. De asemenea, a fost acordat Ordinul „Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României“ doamnei Lia Roberts şi domnului Panta Stanciu. După Sfânta Liturghie au fost acordate diplome de cinstire mai multor enoriaşi români din Las Vegas, ctitori ai noii biserici.

sursa : basilica.ro

„Biblia de la Bucuresti“ sau „Biblia lui Serban Cantacuzino“

La 10/20 noiembrie 1688 se termină tipărirea „Bibliei” în limba română. Textul cărţii a fost definitivat din iniţiativa lui Şerban Cantacuzino de un grup de învăţaţi, între care fraţii Şerban şi Radu Greceanu.

Cunoscuta si sub numele de „Biblia de la Bucuresti“ sau „Biblia lui Serban Cantacuzino“, aceasta lucrare reprezinta prima editie integrala în limba româna a textului Sfintei Scripturi. Bazându-se pe traducerile anterioare ale carturarilor, Biblia de la 1688 va constitui, la rândul sau, un punct de referinta pentru toate traducerile textului sacru care se vor realiza de acum înainte. Mai mult, va contribui la cristalizarea limbii române literare în toate provinciile românesti, fiind considerata ca o expresie a unitatii românilor de pretutindeni.

Prima traducere integrala a Sfintei Scripturi în limba româna a aparut ca un rod al preocuparilor constante ale domnitorilor, ierarhilor si carturarilor români de a avea Cuvântul lui Dumnezeu în limba vorbita de catre credinciosi. Nevoia acuta de a traduce Scriptura în limba româna era motivata, de altfel, de situatia speciala în care se aflau crestinii ortodocsi din Tarile Române, în comparatie cu celelalte popoare ortodoxe: în cult se folosea limba slavona (mai târziu si limba greaca), iar oamenii de rând, care participau la slujbele bisericesti, necunoscând decât limba româna, nu în întelegeau ceea ce se citea sau rostea. Tocmai de aceea, românii au început de timpuriu sa fie preocupati de traducerea Sfintei Scripturi în limba lor, în vreme ce popoarele slave sau grecii au facut aceasta mult mai târziu (de pilda, în limba greaca moderna, Biblia a fost tradusa abia în secolul XIX, fiind tiparita în 1840, iar în rusa s-a realizat aceasta lucrare în 1876).

biblia

Pelerini în fiecare zi de marţi la Biserica Sfântul Anton din Capitală

În fiecare zi de marţi, curtea Bisericii Sfântul Anton din Capitală e plină de credincioşi. Cei care s-au rugat timp de nouă marţi la rând la icoana făcătoare de minuni din lăcaşul de cult spun că li s-au îndeplinit dorinţele.
curtea2
La câţiva paşi de celebrul Han al lui Manuc se înalţă frumoasa Biserică Sfântul Anton, cea mai veche din Bucureşti. Zidurile lăcaşului de cult par ocrotite de o forţă divină, reuşind de-a lungul vremii să reziste în faţa pericolelor.
  Zi de zi, o mulţime de oameni trec prin Centrul Vechi al Capitalei fără să cunoască impresionanta poveste a celei mai vechi biserici din oraş. În urmă cu mai bine de patru secole, în Bucureşti se punea cărămidă peste cărămidă pentru ridicarea lăcaşului de cult ce avea să se transforme în cea mai veche biserică din oraş care a rămas în picioare de-a lungul vremii.
Loc de încoronare pentru domnitori
Biserica Domnească, aşa cum se numea în trecut, era locul în care domnitorii Ţării Româneşti erau încoronaţi. „Biserica a fost constuită de către Mircea Ciobanul şi putem spune că se aseamănă cu cea de la Curtea de Argeş. Aici erau încoronaţi domnitorii Ţării Româneşti“, precizează istoricul Dan Falcan. Biserica are o valoare incontestabilă şi în ea au intrat de-a lungul timpului o mulţime de personalităţi marcante din istoria României: Mihai Viteazul, Matei Basarab şi Ştefan Cantacuzino sunt doar câteva dintre numele care pot fi amintite.
Deşi este singura biserică din Bucureşti care şi-a păstrat aspectul iniţial până în zilele noastre, de-a lungul timpului a trecut prin mai multe procese de reabilitare. Falcan povesteşte că Ştefan Cantacuzino a început lucrări de reabilitare la biserică şi, astăzi, deasupra intrării în lăcaşul de cult se află portreul lui şi al soţiei sale.
biserica sf anton
Ziduri protejate de o putere divină
Mulţi spun că biserica ar fi ocrotită de o putere divină, iar această poveste a apărut în anul 1847, atunci când o bună parte a clădirilor din Centrul Istoric s-au transformat în cenuşă. Atunci, povesteşte istoricul Dan Falcan, un sfert din Bucureşti a fost distrus, o mulţime de case, prăvălii, hanuri şi biserici. Mulţi locuitori ai Bucureştiului din acea vreme s-au adăpostit pe Dealul Mitropoliei pentru a putea să privească cum flăcările cuprind construcţie după construcţie.
„Era 23 martie 1847, în noaptea de Înviere. Atunci, copilul Zincăi Drăgănescu a început să se joacă cu un pistol şi cu cremene. A aprins focul şi vântul l-a purtat către Centrul Bucureştiului. Drăgăneasca avea casa în apropiere“, povesteşte Falcan. Deşi se spune că a ars un sfert din Bucureşti şi totul în jurul Bisericii Domneşti fusese distrus, lăcaşul de cult a rămas în picioare, fără să fie afectat de flăcările care au distrus o parte importantă din vechiul oraş.
Nouă săptămâni la rând
În fiecare zi de marţi, la Biserica Sfântul Anton din Capitală sunt o mulţime de oameni veniţi din Bucureşti şi din alte colţuri ale ţării. Credincioşii spun că cei care participă la slujba de marţi, nouă săptămâni la rând, sunt ajutaţi de icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare.Citeste mai mult: adev.ro/nmhvua
_______________________________________________________________________________________________________
  Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare

icoana sf antonie cel mare

Sfântul Antonie cel Mare este cinstit în mod deosebit, în ziua sărbătorii sale, la 17 ianuarie 2015, la Biserica Domnească – Paraclis Patriarhal – Sfântul Anton – Curtea Veche din Capitală. În lăcaşul de cult de la Curtea Veche se află şi o icoană făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare.

Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare

Sfântul Antonie cel Mare este cinstit în spațiul răsăritean, atât în Egipt, cât mai ales în spațiul Ortodoxiei bizantine, prin minunile ce se săvârșesc în numele său, prin icoanele făcătoare de minuni, la care se ridică rugăciunile creștinilor.

O astfel de icoană să află și la cea mai veche biserică din București, Biserica Domnească a capitalei României, care de peste 165 de ani a primit ca al doilea ocrotitor al ei, după Maica Domnului, pe Sfântul Antonie cel Mare, prin una din icoanele salvate de la Biserica Sf. Anton, din imediata apropiere, care a ars la 1847. Aici, ca și în alte locuri din lumea ortodoxă unde există evlavie pentru Sfântul Antonie cel Mare, credincioșii pot mărturisi că sfântul nu este doar părintele monahilor, ci mai ales a devenit părintele nostru, al tuturor celor care ne rugăm spunând: Bucură-te Sfinte Părinte Antonie! În acatistul închinat Avvei Antonie ne rugăm lui spunând: Bucură-te, mare apărător al celor ce te cinstesc pe tine!

Viața Sfântului Cuvios Antonie cel Mare

Sfântul Antonie cel Mare a trăit în secolul al III-lea și începutul secolului al IV-lea. Născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, acest mare luminător al credinței a fost fiul unor țărani creștini înstăriți. Pe când Antonie avea 20 de ani, după moartea părinților săi, și-a împărțit averea la săraci, și-a încredințat sora unei comunități de fecioare și s-a retras în singurătate.

După ce s-a nevoit o perioadă într-o colibă de lângă satul natal, sub povățuirea unui ascet mai bătrân, Antonie s-a mutat într-un mormânt păgân; apoi, pe când avea 35 de ani, Sfântul Antonie s-a mutat într-un loc numit Pispir, la marginea deșertului. Aici a locuit sfântul timp de 20 de ani, până când ucenicii săi l-au silit să părăsească acest loc. Acum Antonie devine deja părintele duhovnicesc al multor călugări din diversele comunități monastice din pustia egipteană, cele mai vestite fiind cele din Nitria și Sketis.

După ce în anul 310 face o călătorie la Alexandria pentru îmbărbătarea creștinilor prigoniți din cauza persecuției lui Maximin, Antonie se stabilește în 312 în adâncul deșertului, pe muntele Kolzim. Aici a rămas sfântul până la sfârșitul vieții, împreună cu doi ucenici, părăsind locul doar pentru a-și vizita discipolii și pentru a doua sa călătorie la Alexandria, în sprijinul Sfântului Atanasie cel Mare, persecutat de susținătorii ereticului Arie.

Sfântul Antonie a trecut la cele veșnice în anul 356 la vârsta de 105 ani, după cum aflăm de la Sfântul Atanasie cel Mare. sursa: basilica.ro

christusmonogramm

Icoana Sfântului Gheorghe care a venit singură pe mare

Într-una din zile, aproape de Mănăstirea Vatoped, s-a arătat pe valuri icoana Sfântului Gheorghe. Vestea despre apariția icoanei s-a răspândit în tot Athosul. Părinţii vatopedini au luat icoana din apă, cu gândul de a o duce la mănăstirea lor, însă stareții de la celelalte mănăstiri se împotriveau, dorind să o aibă fiecare pentru mănăstirea sa.

Neajungând la nicio înțelegere, s-au hotărât să lege icoana pe un catâr și apoi să lase liber catârul, să meargă unde va fi voia Sfântului Gheorghe. Povățuit de Sfântul Gheorghe, catârul s-a îndreptat spre Mănăstirea Zografu și, oprindu-se pe un delușor din fața ei, a căzut mort. Atunci părinții, luând cu bucurie icoana, au dus-o în biserică și, făcând priveghere de toată noaptea, au pus-o la loc de cinste.

A doua zi, când paracliserul a mers să aprindă candelele, nu a mai găsit icoana în biserică. Înspăimântat, a mers la stareț și i-a spus despre dispariția icoanei. Atunci starețul împreună cu toată obștea au început să o caute. După multe căutări au aflat-o în locul unde a fost adusă de catâr la început. Luând-o cu multă evlavie au dus-o din nou în biserică, dar în următoarea zi, s-a întâmplat la fel. Acest lucru s-a repetat de trei ori. Atunci părinţii au hotărât să zidească o biserică pe locul unde astăzi se găseşte kathisma Sfântul Gheorghe.

De atunci, icoana nu a mai plecat, ci a rămas în locul în care se vede și astăzi.

La sărbătorile Sfântului Gheorghe (23 aprilie şi 3 noiembrie) de la mănăstirea Zografu porneşte o procesiune cu această icoană către kathisma Sfântul Gheorghe. Foarte mulţi pelerini participă la această procesiune, datorită credinţei că cel care va purta icoana în procesiune va fi ajutat mult de Sfântul Gheorghe.

icoana_sf_gheorghe_venita_pe_mare_zografu_2sursa text si foto: doxologia.ro

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.

sf-gheorghe

Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos. Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei. Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă. Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos. Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate. Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat. După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge. Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos. Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti. Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul. Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii. Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat. Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia. Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.

În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe. Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul. Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea. Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise: „De ce eşti tristă, femeie?” Iar ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: „Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?” Şi ea răspunse. „De-a dreapta parte a bisericii.” Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii: „Ajută şi tu” şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman. Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus. Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul. Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.

Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită. Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire. Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră. Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni. Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul. Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu. Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta. Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis: „Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru.” Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.

christusmonogramm

Despre participarea credincioşilor la Sfânta Euharistie

LECTURA  OBLIGATORIE!

Documentul a fost aprobat la Adunarea Arhierească a Bisericii Ortodoxe Ruse, care a avut loc pe 2-3 februarie 2015 în catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova. Articol preluat de pe biserica-ghidighici.md

********

Euharistia este Taina principală a Bisericii, stabilită de Domnul Iisus Hristos în ajunul patimilor Sale mântuitoare, morţii pe cruce şi învierii Sale. Participarea la Sfânta Euharistie şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sunt o poruncă a Mântuitorului, dată prin ucenicii Săi tuturor creştinilor:

„Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” şi „beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi” (Mt. 26, 26-28). Biserica însăşi este Trupul lui Hristos, astfel că Taina Trupului şi a Sângelui lui Hristos reprezintă în mod văzut natura mistică a Bisericii, formând comunitatea bisericească.

Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox este lipsită de sens fără împărtăşirea cu Sfintele Taine. Împărtăşindu-se cu Sfintele Daruri, credincioşii se sfinţesc prin puterea Duhului Sfânt şi se unesc cu Mântuitorul Hristos şi unii cu alţii, formând astfel un singur Trup al lui Hristos.

Taina Euharistiei necesită o pregătire deosebită. În Biserică însuşi timpul – fie acesta timpul vieţii omeneşti sau istoria întregii omeniri – reprezintă aşteptarea şi pregătirea pentru întâlnirea cu Hristos, iar întregul ritm al vieţii liturgice reprezintă aşteptarea şi pregătirea pentru Dumnezeiasca Liturghie şi, respectiv, pentru împărtăşire.

f01da2ea311fb2b96693287f3fed98e2-310x170

I.

În istoria Bisericii practica împărtăşirii şi pregătirii pentru aceasta s-a schimbat şi a luat diferite forme.

Încă în perioada apostolică în Biserică s-a format tradiţia de a săvârşi Sfânta Euharistie în fiecare duminică (dacă este posibil, chiar mai des: de exemplu, în zilele de pomenire a mucenicilor), pentru ca dreptcredincioşii să se poată afla mereu în comuniune cu Hristos şi unii cu alţii (vezi 1 Cor. 10, 16-17; Fapte 2, 46; Fapte 20, 7). Toţi membrii comunităţii locale participau la Euharistia săptămânală şi se împărtăşeau, iar refuzul nemotivat de a participa la comuniunea euharistică era considerat drept o sfidare: „Toţi credincioşii care intră în biserică şi aud Scripturile, dar nu rămân la rugăciune şi la sfânta împărtăşire, ca unii ce fac neorânduială în biserică, trebuie să se afurisească”(Canoanele Sfinţilor Apostoli 9). Practica creştină timpurie de împărtăşire la fiecare Dumnezeiască Liturghie rămâne a fi ideală şi în prezent, fiind parte a Tradiţiei Bisericii.

Între timp, creşterea numerică a Bisericii în secolul al III-lea şi, mai ales în secolul al IV-lea, a adus schimbări, inclusiv în viaţa liturgică. Odată cu sporirea zilelor de pomenire a mucenicilor şi a sărbătorilor, sinaxele euharistice au început să se săvârşească tot mai des, iar prezenţa creştinilor de rând la săvârşirea lor era percepută de către mulţi ca fiind de dorit, dar nu obligatorie – la fel şi cu împărtăşirea. Biserica a combătut această practică prin următoarea normă canonică: „Toţi cei ce intră în Biserică şi ascultă Sfintele Scripturi, dar nu participă la rugăciune împreună cu poporul, sau se feresc de participare la Sfânta Euharistie potrivit oarecărei neorânduieli, aceştia să se lepede din Biserică, până când nu se vor mărturisi şi nu vor arăta roade de pocăinţă, şi atunci rugându-se vor putea primi iertare”(Canonul 2 al Sinodului din Antiohia).

Cu toate acestea, înaltul ideal de pregătire permanentă pentru primirea Sfintelor Taine s-a dovedit a fi greu de atins pentru mulţi dintre creştini. De aceea, în lucrările Sfinţilor Părinţi din secolul al IV-lea se întâlnesc mărturii despre coexistenţa a diferite practici referitoare la regularitatea împărtăşirii. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare vorbeşte despre împărtăşirea de patru ori pe săptămână ca despre o normă:„Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6:54)… Cu toate acestea, noi ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt”(Scrisoarea 93 [89]). Aproape jumătate de secol mai târziu Sfântul Ioan Gură de Aur menţionează că mulţi creştini, inclusiv monahii, au început să se împărtăşească o dată sau de două ori pe an: „Mulţi se împărtăşesc din Jertfa aceasta o singură dată în cursul anului, alţii de două ori, iar alţii mai de multe ori. Cuvântul nostru este îndreptat către toţi, nu numai către cei de faţă, ci şi către cei ce stau prin pustii, căci aceia mai cu seamă o singură dată în an se împărtăşesc, de multe ori şi la doi ani. Deci ce? Pe care oare vom aproba noi? Pe cei ce se împărtăşesc o dată sau pe cei de mai multe ori, ori pe cei de mai puţine ori? Nici pe cei de o dată, nici pe cei de multe ori, nici pe cei de mai puţine ori, ci pe cei cu cuget curat, cu inima curată, cu viaţa fără de prihană. Unii ca aceştia apropie-se pururea, iară de nu sunt aşa, să nu se apropie niciodată” (Comentariu la Epistola către Evrei 17, 4).

În secolul al IV-lea a fost stabilită definitiv norma despre postul euharistic obligatoriu, orânduit încă din epoca ante-niceeană – abţinerea completă de la mâncare şi băutură în ziua împărtăşirii până în momentul primirii Sfintelor Taine ale lui Hristos: „Sfintele altarului să nu se săvârşească decât numai de persoane care au ajunat” (Canonul 41 [50] al Sinodului din Cartagina, confirmat prin canonul 29 al Sinodului Trulan). Însă deja la hotarul veacurilor al IV-lea şi al V-lea, unii creştini legau împărtăşania nu doar de postul euharistic înainte de Liturghie, dar şi, după cum mărturiseşte Sf. Ioan Gură de Aur, de perioada Postului Mare. Însuşi Sfântul Ioan îndeamnă credincioşii la deasa împărtăşire: „Spune-mi, te rog: după un an de zile primind Sfânta Împărtăşire, crezi tu că cele patruzeci de zile îţi sunt de ajuns spre curăţirea păcatelor din trecut? Şi după trecerea unei săptămâni te dedai iarăşi celor dintâi ? Spune-mi, te rog: dacă după trecerea a patruzeci de zile de la însănătoşirea ta de o boală lungă, te dedai iarăşi aceloraşi mâncări aducătoare de boli, oare nu ai pierdut şi munca ta dinainte? Desigur că dacă cele naturale se schimbă, cu atât mai mult cele ale voii libere. <…> Patruzeci de zile întrebuinţezi pentru sănătatea sufletului, şi poate că nici patruzeci, şi aştepţi ca să îmblânzeşti pe Dumnezeu? <…> Aceasta o spun nu împiedicându-vă de la apropierea de cele sfinte o dată în cursul anului, ci pentru că voiesc a vă apropia mereu de ele” (Comentariu la Epistola către Evrei 17, 4).

În secolele XI – XII, în Imperiul Bizantin, în mediul monahal s-a format tradiţia de a se împărtăşi numai după o oarecare pregătire, care cuprindea postul, cercetarea conştiinţei în faţa duhovnicului din mănăstire, citirea unei rânduieli speciale de rugăciune înainte de împărtăşanie, tradiţie care ia naştere şi începe să se dezvolte anume în această epocă. Spre această tradiţie au început să se orienteze şi mirenii evlavioşi, deoarece în Ortodoxie duhovnicia monahală întotdeauna era percepută ca fiind un ideal. Această tradiţie este prezentată într-o formă mai strictă, de exemplu, în Tipiconul rusesc (capitolul 32), care, spre deosebire de cel grecesc, indică un post obligatoriu de şapte zile înainte de împărtăşanie.

În anul 1699, în cuprinsul Molitfelnicului rusesc a fost introdus un articol cu denumirea de „Comunicat didactic”. În mod special, acesta oferă şi indicaţii despre timpul necesar pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie – în cele patru posturi, care cuprind un număr mai mare de zile, pot să se împărtăşească toţi doritorii, dar în afara posturilor trebuie să se postească şapte zile, însă acest timp poate fi scurtat: „Trei zile sau măcar o singură zi”.

Pregătirea mai aspră pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, care în practică a avut efecte duhovniceşti pozitive, a avut totuşi drept consecinţă şi faptul că unii creştini nu se împărtăşeau perioade îndelungate, deoarece considerau că este necesară o pregătire vrednică. Împotriva acestui abuz a fost dat un canon cu privire la necesitatea împărtăşirii tuturor creştinilor din Imperiul Rus măcar o singură dată pe an, canon care este inclus în „Regulamentul duhovnicesc” („Духовный регламент”)[1]: „Fiecare creştin trebuie să se împărtăşească des cu Sfânta Euharistie sau măcar o dată pe an. Aceasta este cea mai frumoasă mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru moartea dătătoare de viaţă a Mântuitorului. Căci de câte ori veţi mânca Pâinea aceasta şi veţi bea din Potirul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni…”.

În secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, oamenii evlavioşi se străduiau să se împărtăşească măcar în toate cele patru posturi, iar sfinţii din acea vreme, printre care Sfântul Teofan Zăvorâtul, Dreptul Ioan de Kronştadt şi alţii îndemnau la o mai deasă apropiere de Sfintele Taine. Potrivit Sfântului Teofan, „măsura [de a te împărtăşi] o dată sau de două ori pe lună este una potrivită”, deşi „nu se poate spune nimic împotrivă” la o împărtăşire şi mai deasă [2]. Orice creştin se poate conduce după următoarele cuvinte ale acestui sfânt:„Împărtăşiţi-vă mai des cu Sfintele Taine, după cum rânduieşte părintele duhovnic, însă străduiţi-vă ca totdeauna să vă apropiaţi cu o pregătire cuvenită şi, cu atât mai mult, cu frică şi cutremur, pentru ca, obişnuindu-vă, să nu vă apropiaţi cu indiferenţă” [3].

Caracterul mărturisitor al Bisericii în anii prigoanelor ateiste din secolul al XX-lea a îndemnat la regândirea practicii existente de mai înainte – împărtăşirea rară. Astfel, în anul 1931, Sinodul Patriarhal Provizoriu, în hotărârea sa din 13 mai, a stabilit: „A se considera acceptabilă dorinţa creştinilor ortodocşi referitoare la deasa împărtăşire, iar pentru cei mai cucernici – chiar şi în fiecare duminică”.

În prezent, majoritatea oamenilor ortodocşi îmbisericiţi se împărtăşesc mult mai des decât creştinii din Rusia de dinainte de revoluţia bolşevică. Însă practica desei împărtăşanii nu poate fi aplicată în mod automat pentru absolut toţi credincioşii, deoarece frecvenţa împărtăşirii este legată direct de starea spiritual-morală a omului, căci, după cum spune Sfântul Ioan Hrisostom, credincioşii trebuie să se apropie de Sfintele Taine „cu conştiinţa curată, în măsura în care putem” (Împotriva iudeilor. Omilia III. 4).

II.

Cerinţele în legătură cu pregătirea pentru Sfânta Împărtăşanie sunt stabilite de către duhovnic, prin canoanele şi hotărârile bisericeşti, şi depind de regularitatea împărtăşirii credinciosului cu Sfintele Taine şi de starea lui moral-duhovnicească şi trupească, de factorii externi, cum ar fi serviciul grija ce-o are pentru aproapele.

Părintele duhovnic este preotul la care omul se mărturiseşte mereu, care cunoaşte circumstanţele vieţii lui, precum şi starea duhovnicească a acestuia. În acelaşi timp, credincioşii se pot mărturisi la alţi preoţi, în cazul în care nu au posibilitate să meargă la duhovnicul lor. Dacă nu are duhovnic, credinciosul trebuie să adreseze întrebările legate de împărtăşanie preoţilor de la biserica unde vrea să se împărtăşească.

Atât duhovnicul, care se conduce de hotărârile şi canoanele bisericeşti, în baza cărora îl îndrumă pe creştin, cât şi cel ce se împărtăşeşte trebuie să conştientizeze că scopul pregătirii nu este îndeplinirea formală a condiţiilor exterioare, ci dobândirea stării de pocăinţă a sufletului, iertarea şi împăcarea cu aproapele, unirea cu Hristos în Sfintele Taine. Postul şi rugăciunea au rolul de a-l ajuta pe omul care se pregăteşte de împărtăşanie să dobândească această stare interioară.

Amintindu-şi de cuvintele Mântuitorului, Care îi condamnă pe cei ce leagă sarcini grele şi cu anevoie de purtat şi le pun pe umerii oamenilor (Mt. 23, 4), duhovnicii trebuie să conştientizeze că asprimea nejustificată, la fel ca şi îngăduiala exagerată, poate împiedica unirea omului cu Mântuitorul Hristos, îi poate aduce o pagubă duhovnicească.

impartasirea-apostolilor

Pregătirea monahilor pentru participarea la Taina Sfintei Euharistii se efectuează conform Regulamentului cu privire la mănăstiri şi monahism şi conform statutelor interne ale mănăstirilor.

  1. Practica postului pregătitor este reglementată de tradiţia ascetică a Bisericii. Postul tradiţional sub forma abţinerii de la mâncarea de dulce şi excluderea distracţiilor, însoţit de rugăciune stăruitoare şi pocăinţă, este premergător împărtăşirii cu Sfintele Taine. În acelaşi timp, continuitatea şi severitatea postirii, ca pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie, pot fi diferite în dependenţă de starea interioară a creştinului şi de condiţiile obiective ale vieţii lui. Astfel, în cazurile de boli acute sau cronice, care necesită un regim alimentar special, iar pentru femei – în caz de sarcină şi alăptare, postul poate fi scurtat, simplificat sau anulat. Acelaşi lucru se referă şi la creştinii aflaţi permanent sau temporar în condiţii de trai comun, care presupune hrana comună (unităţile militare, spitalele, internatele, şcolile speciale, penitenciarele).

Practica zilelor noastre, conform căreia pentru cei care se împărtăşesc de mai multe ori pe an este destul să postească trei zile, corespunde întru totul cu predania Bisericii. De asemenea, trebuie recunoscută drept acceptabilă practica când cei care se împărtăşesc săptămânal sau de mai multe ori pe lună se pot apropia de Sfântul Potir fără post suplimentar sau păzind postul de o zi sau postul în seara ajunului împărtăşirii, cu condiţia să respecte posturile de o zi şi de mai multe zile, conform Tipicului. Decizia în această privinţă trebuie luată cu binecuvântarea duhovnicului. Cerinţele de pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie, adresate celor care se împărtăşesc des, se referă şi la slujitorii Altarului.

Un caz aparte în legătură cu practica postirii îl reprezintă Săptămâna Luminată – săptămâna de după Învierea Domnului. Străvechea normă canonică în legătură cu obligativitatea participării tuturor credincioşilor la Euharistia Învierii a fost rânduită în secolul al VII-lea şi pentru Dumnezeieştile Liturghii săvârşite în toate zilele din săptămâna Luminată: „Se cuvine ca, de la Sfânta Zi a Învierii lui Hristos, Dumnezeul nostru, până la Noua Duminică (duminica următoare), întreaga săptămână să o petreacă credincioşii fără întrerupere în Sfânta Biserică, în psalmi şi cântece (imnuri), petrecând şi în cântări duhovniceşti, bucurându-se întru Hristos, şi sărbătorind şi îndeletnicindu-se cu citirea dumnezeieştilor Scripturi şi îndestulându-se cu Sfintele Taine. Căci astfel vom fi înviaţi împreună cu Hristos şi împreună înălţaţi” (Canonul 66 al Sinodului Trulan). Din acest canon rezultă clar că mirenii sunt chemaţi să se împărtăşească în cadrul liturghiilor din Săptămâna Luminată. Conform acestui canon şi având în vedere că în Săptămâna Luminată Tipicul nu prevede post, iar Săptămânii Luminate îi premerg şase săptămâni de post şi Săptămâna Patimilor – trebuie să recunoaştem că practica aşezată în toate parohiile şi Eparhiile Bisericii Ortodoxe Ruse, conform căreia creştinii care au respectat Postul Mare în Săptămâna Luminată se împărtăşesc cu Sfintele Taine, limitând postul doar la ajunarea de după miezul nopţii, corespunde în întregime predaniei canonice. O practică similară poate fi răspândită pentru perioada dintre Naşterea Domnului şi Bobotează. Cei care se pregătesc de împărtăşanie în aceste zile trebuie să ia aminte să nu mănânce şi bea peste măsură.

  1. Este o mare diferenţă între postul obişnuit şi postul euharistic – ajunare totală după miezul nopţii până la Sfânta Împărtăşanie. Din punct de vedere canonic (vezi mai sus Canonul 41 [50] al Sinodului din Cartagina), acest post este obligatoriu şi nu poate fi anulat. În acelaşi timp, obligativitatea postului euharistic nu poate fi aplicată pruncilor, persoanelor care suferă de boli grele, care presupun administrarea neîntârziată a medicamentelor sau a hranei (ca, de exemplu, în cazul diabetului zaharat), şi muribunzilor. Totodată, această cerinţă poate fi uşurată pentru femeile însărcinate şi femeile care alăptează, după cum consideră duhovnicul.

Dreptul canonic prescrie abstinenţă de la relaţiile conjugale în perioada pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie. Canonul 5 al lui Timotei Alexandrinul vorbeşte despre abstinenţa de o zi şi-o noapte înainte de împărtăşanie.

Biserica îi îndeamnă pe creştinii care obişnuiesc să fumeze să renunţe la acest viciu. Cei care încă nu au puterea să o facă trebuie să se abţină de la fumat de la miezul nopţii, iar dacă este posibil – şi în seara de dinainte de împărtăşanie.

Deoarece Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, conform Tipicului, este unită cu vecernia, săvârşirea ei în a doua parte a zilei este o normă tipicală (deşi, în practică această liturghie se săvârşeşte dimineaţa). Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 28 noiembrie 1968 a stabilit că „la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite în timpul serii, cei care se împărtăşesc trebuie să postească măcar 6 ore, însă este destul de lăudabilă postirea de la miezul nopţii pentru cei care sunt mai tari din punct de vedere fizic”.

De asemenea, la norma de ajunare de cel puţin 6 ore trebuie să se orienteze şi cei care se pregătesc de împărtăşanie la Sfânta Liturghie săvârşită noaptea (de exemplu, de sărbătorile Sfintelor Paşti şi Naşterii Domnului).

  1. Pregătirea pentru împărtăşire constă nu numai în renunţarea la un anumit fel de mâncare, dar şi într-o frecventare mai deasă a slujbelor bisericeşti, precum şi în săvârşirea unei rânduieli de rugăciune.

O parte neschimbată a pravilei de rugăciune este Rânduiala Sfintei Împărtăşanii, care constă din canoane şi rugăciuni. Aceasta include canoanele Mântuitorului, Maicii Domnului, Îngerului Păzitor şi alte rugăciuni bisericeşti (vezi „Pravila celor care se pregătesc să slujească şi vor să se împărtăşească cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos”, conform Psaltirii). În perioada Săptămânii Luminate rânduiala de rugăciune constă din Canonul Pascal şi Canonul şi rugăciunile pentru Sfânta Împărtăşanie. Pravila de rugăciune personală nu trebuie făcută în timpul slujbelor bisericeşti, care întotdeauna presupun o rugăciune comună. Este nevoie de o atenţie păstorească deosebită faţă de oamenii care abia au început calea duhovnicească spre Biserică şi care încă nu s-au obişnuit cu pravile lungi de rugăciune, precum şi faţă de copii şi bolnavi. Psaltirea (”Следованная Псалтирь”) presupune posibilitatea înlocuirii canoanelor şi acatistelor cu Rugăciunea lui Iisus şi metanii. Urmând această indicaţie, regula amintită poate fi înlocuită cu alte rugăciuni, cu binecuvântarea duhovnicului.

Având în vedere că Liturghia este cel mai înalt punct al cercului liturgic, prezenţa la slujbele care o preced – în primul rând, Vecernia şi Utrenia (ori priveghere de toată noaptea) este o parte importantă a pregătirii pentru primirea Sfântului Trup şi Sânge al lui Hristos.

În cazul în care omul a lipsit de la Vecernie în ajunul împărtăşirii sau şi-a făcut pravila de rugăciune incomplet, duhovnicul sau preotul care spovedeşte trebuie să trezească în el simţământul pentru o pregătire minuţioasă de împărtăşanie, dar, în acelaşi timp, să ia aminte la circumstanţele vieţii lui şi la posibilitatea unor motive plauzibile.

Pregătindu-se de primirea Sfintelor Taine ale lui Hristos la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, fiii Bisericii trebuie să se adune în sfântul locaş la începutul slujbei. Întârzierea la Sfânta Liturghie este o neglijenţă faţă de Taina Trupului şi Sângelui lui Hristos, mai ales atunci când credincioşii intră în biserică după citirea Apostolului şi a Evangheliei. În caz de o asemenea întârziere, preotul care spovedeşte sau care împărtăşeşte poate decide să nu-l lase pe om să se apropie de Sfântul Potir. Excepţie se face pentru persoanele cu deficienţe fizice, pentru mamele care alăptează, pentru prunci şi pentru persoanele care îi însoţesc.

La sfârşitul Sfintei Liturghii creştinul trebuie să asculte în biserică sau să citească rugăciunile de mulţumire pentru sfânta împărtăşanie. Creştinul trebuie să depună toate eforturile pentru ca, mulţumind Domnului în rugăciune pentru darul primit, să-l păstreze în pace şi evlavie, în dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

Ţinând cont de legătura strânsă a împărtăşaniei cu Sfânta Liturghie, nu trebuie admisă practica când în unele biserici credincioşilor li se interzice să se împărtăşească de sărbătorile Sfintelor Paşti, Naşterii Domnului, Botezului Domnului, în sâmbetele de pomenire a morţilor şi de Paştile Blajinilor.

III.

În perioada postirii, cel ce se pregăteşte pentru Sfânta Împărtăşanie săvârşeşte o cercetare a propriei conştiinţe, care presupune o căinţă sinceră pentru păcatele săvârşite şi mărturisirea lor în faţa duhovnicului la Taina Pocăinţei. În condiţiile în care mulţi dintre cei care merg la biserică încă nu sunt înrădăcinaţi destul în viaţa bisericească, deci nu înţeleg la acel moment importanţa Tainei Euharistiei sau nu conştientizează consecinţele morale sau canonice ale faptelor sale păcătoase, mărturisirea îi permite preotului ce spovedeşte să reflecteze la posibilitatea de a-l lăsa pe cel ce se pocăieşte să primească Sfintele Taine ale lui Hristos.

În cazuri mai aparte, conform practicii din multe biserici, duhovnicul îi poate binecuvânta pe mireni să se apropie de Sfânta Împărtăşanie de mai multe ori în timpul unei săptămâni – mai ales în Săptămâna Patimilor şi în Săptămâna Luminată –fără a se mărturisi în prealabil înaintea fiecărei împărtăşiri. Excepţie sunt situaţiile când cel care vrea să se împărtăşească simte nevoia de a se mărturisi. Dacă dau o binecuvântare de acest fel, duhovnicii trebuie mai ales să nu uite de marea responsabilitate pentru sufletele păstoriţilor, pusă asupra lor la Taina Preoţiei.

În unele biserici întârzie începerea împărtăşirii mirenilor. Aceasta se întâmplă din cauza că împărtăşirea feţelor bisericeşti durează un timp mai îndelungat, la săvârşirea serviciilor divine soborniceşti, sau pentru că se face spovedania după vozglasul de împărtăşanie. O astfel de situaţie nu este de dorit. Taina pocăinţei trebuie săvârşită, după posibilitate, în afara Sfintei Liturghii, pentru a nu-l lipsi pe cel care se mărturiseşte şi pe cel care spovedeşte de participarea deplină la rugăciunea euharistică comună. Nu se admite ca preotul care ajută la liturghie să săvârşească spovedania în timpul citirii Evangheliei şi în timpul canonului euharistic. Este de dorit ca mărturisirea să fie făcută de cu seară sau până la începerea Sfintei Liturghii. Afară de aceasta, este important ca la biserici să fie fixate zilele şi orele când preotul este prezent obligatoriu pentru întâlniri cu cei care doresc să vorbească cu el.

IV.

Nu este îngăduită primirea împărtăşaniei pentru cei aflaţi în stare de mânie, înfuriaţi, cei care au păcate grele nespovedite ori supărări neiertate. Cei care îndrăznesc să se apropie de Sfintele Taine într-o astfel de stare duhovnicească singuri se supun judecăţii lui Dumnezeu, după cuvântul apostolului: „Cine mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit” (I Corinteni 11, 29-30).

În cazul păcatelor grave, aplicarea canoanelor referitoare la interzicerea împărtăşaniei pe un termen mai lung (mai mult de un an) se poate face numai cu binecuvântarea arhiereului eparhial. În cazul în care preotul face abuz de dreptul de a pune astfel de interdicţii, problema poate fi înaintată instanţei de judecată bisericească spre examinare.

Canoanele mai interzic împărtăşirea pentru femeile aflate în stare de necurăţie (canonul 2 al Sfântului Dionisie Alexandrinul, canonul 7 al lui Timotei Alexandrinul). Excepţie se poate face în caz de pericol de moarte, precum şi atunci când scurgerile de sânge durează de mai mult timp din cauza unor boli cronice sau acute.

V.

După cum se menţionează în Principiile concepţiei sociale ale Bisericii Ortodoxe Ruse (X.2) şi în hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din 28 decembrie 1998, Biserica, insistând asupra necesităţii căsătoriei religioase, totuşi nu-i lipseşte de Sfintele Taine pe soţii căsătoriţi doar civil, căsătorie care a fost încheiată prin asumarea tuturor drepturilor şi îndatoririlor legislative, şi este recunoscută din punct de vedere juridic, însă din anumite motive nu este consfinţită prin Taina Cununiei. În iconomia Bisericii, această măsură, ce se sprijină pe cuvântul sfântului apostol Pavel (I Corinteni 7, 14) şi pe Canonul 72 al Sinodului Trulan, are în vedere uşurarea posibilităţii de participare în cadrul vieţii bisericeşti pentru creştinii ortodocşi care s-au căsătorit înainte de a conştientiza participarea lor în cadrul tainelor Bisericii şi importanţa lor. Spre deosebire de convieţuirea în desfrânare, care este un impediment canonic pentru împărtăşire, o astfel de unire în ochii Bisericii este văzută ca şi căsătorie legală (cu excepţia acelor cazuri când aşa zisele „căsătorii” posibile din punct de vedere legislativ – spre exemplu, căsătoriile între rudele apropiate sau între persoane de acelaşi sex, care sunt recunoscute în anumite ţări – din punctul de vedere al Bisericii sunt interzise categoric). Însă datoria păstorului este să amintească credincioşilor că nu este necesară doar încheierea căsătoriei civile, ci şi sfinţirea acesteia în cadrul Bisericii.

O atenţie aparte trebuie acordată cazurilor când persoanele convieţuiesc de mult timp, deseori având chiar şi copii comuni, însă nu sunt căsătorite religios sau civil, iar una dintre părţi nu vrea nici să oficializeze relaţia, nici să se cunune. Astfel de convieţuiri sunt păcătoase, iar răspândirea lor în lume este o împotrivire faţă de gândul lui Dumnezeu despre om, este periculoasă pentru instituţia căsătoriei şi nu poate primi nicio recunoaştere din partea Bisericii. În acelaşi timp, cunoscând circumstanţele vieţii omului concret şi înţelegând neputinţa omenească, duhovnicul, în cazuri excepţionale, o poate lăsa să se împărtăşească pe persoana care conştientizează păcatul unei asemenea convieţuiri şi tinde să încheie o căsătorie legală. Nu este primită la împărtăşanie persoana din vina căreia nu se încheie căsătoria. Dacă cel puţin unul dintre concubini este deja căsătorit, ambele părţi nu pot fi lăsate să se împărtăşească fără reglementarea canonică a situaţiei şi pocăinţa cuvenită.

VI.

Pregătirea copiilor pentru Sfânta Împărtăşanie are anumite particularităţi. Durata şi modalitatea de pregătire sunt stabilite de către părinţi [4] prin consultarea cu părintele duhovnic luând în considerare vârsta, starea de sănătate şi nivelul de îmbisericire a copilului.

Părinţii care îşi împărtăşesc copiii regulat trebuie să tindă să se împărtăşească împreună cu ei (dacă nu există posibilitatea ca ambii părinţi să se împărtăşească în acelaşi timp, să o facă pe rând). Practica când părinţii împărtăşesc copiii, iar ei înşişi se împărtăşesc rar, împiedică întărirea în conştiinţa copiilor a necesităţii de a participa la Taina Euharistiei.

Prima spovedanie înainte de împărtăşire, conform Canonului 18 al lui Timotei Alexandrinul, se săvârşeşte la împlinirea vârstei de zece ani, însă în tradiţia Bisericii Ortodoxe Ruse, de regulă, prima spovedanie este săvârşită la împlinirea vârstei de şapte ani. Totodată, vârsta pentru prima spovedanie, precum şi frecvenţa săvârşirii spovedaniei pentru un copil de la 7 la 10 ani, care se împărtăşeşte în fiecare duminică, trebuie stabilită de duhovnic împreună cu părinţii, ţinând cont de particularităţile individuale în dezvoltarea copilului şi de faptul cum înţelege el viaţa bisericească.

Pentru copiii cu vârsta de până la trei ani postul euharistic nu este obligatoriu. După tradiţie, în familiile ortodoxe, copiii, după ce împlinesc vârsta de trei ani, sunt învăţaţi că trebuie să se abţină de la mâncare şi băutură înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine. La împlinirea vârstei de şapte ani copilul trebuie să fie deja obişnuit cu împărtăşirea pe nemâncate. Tot în această perioadă copilul trebuie învăţat să citească Canonul de rugăciune pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, al cărei conţinut şi volum este stabilit de părinţi conform vârstei şi dezvoltării duhovniceşti şi intelectuale a copilului.
Naşii de botez trebuie să participe pe deplin la educarea copiilor în evlavie, inclusiv determinându-i să se împărtăşească regulat cu Sfintele Taine şi ajutând părinţii să-i aducă la Sfântul Potir.


Taina Euharistiei este taina centrală a Bisericii: „Adevărat, adevărat zic vouă: dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” – spune Mântuitorul (Ioan 6, 53-54). Pentru aceasta, împărtăşania regulată este absolut necesară omului pentru mântuire.

[1] Regulamentul duhovnicesc a fost tipărit de împăratul Petru I în anul 1721.
[2] Sfântul Teofan Zăvorâtul. Scrisori. V, 757.
[3] Sfântul Teofan Zăvorâtul. Scrisori. IV, 693.
[4] Aici şi în continuare: în cazul în care părinţii lipsesc sau sunt decăzuţi din drepturi, obligaţiile corespunzătoare revin rudelor apropiate, tutorilor sau curatorilor.

Traducere: logos.md

sursa:  logos.md via http://biserica-ghidighici.md/despre-participarea-credinciosilor-la-sfanta-euharistie/

Mihail Jar, preotul care a înfiat 400 de copii

Lângă granița de nord-est a României, la mănăstirea Bănceni din Herța (azi în Ucraina), miracolele se ţin lanţ. Unele, se spune, înfăptuite de o icoană făcătoare de minuni. Cele mai multe, însă, de un preot cum nu mai este altul.

Menirea lui este să reînvie oameni pierduţi, atinşi de suferinţă, orfani, bolnavi incurabil. Îi reuşeşte pentru că îi înţelege, dar şi pentru că are har. Calea aceasta, spune el, i-a fost arătată de Dumnezeu de când era copil.

Mihail Jar, Preasfințitul Longhin pe numele său de episcop, vrea ca niciunul dintre copii să nu simtă ce-a simțit el când era mic: acea sărăcie, cea mai cruntă dintre toate, care te obligă să rabzi de foame, zi după zi. De aceea, el a înfiat 405 copii (date din aprilie 2015), din care 180 cu handicap și boli grave: SIDA, orbi, surzi, fără mâini, fără picioare, fără minte.

El le este tată, iar mamă le este tuturor… Maica Domnului.

Atunci când autoritățile ucrainene l-au acuzat pentru că vorbește împotriva războiului și contra luării pe front a tinerilor, oamenii au venit cu miile să îl apere.

În inima acestui om, învăluit parcă într-o aură divină, arde o dragoste supraomenească, din care s-a născut această bucată de rai: un petic de pământ, odinioară româneasc, adăpostește poate cea mai mare și mai frumoasă mănăstire din Europa și unul din cele mai mari complexe pentru copii orfani și bătrâni din Europa.

Iată povestea lui, spusă în reportajul „În premieră”, realizat de Carmen Avram pentru Antena 3 (aprilie 2015).

sursa: cont YouTube Asociatia PRO VITA filiala Bucuresti

Rugaciunea de Luni

Doamne Iisuse Hristoase, cu adanca umilinta recunosc si marturisesc, ca in toata ziua pacatuiesc contra iubirii Tale Dumnezeiesti. Deci, astazi, ca este luni si inceputul saptamanii, ma rog cu umilinta indurarii Tale celei mari: iarta-mi pacatele cele de voie si fara de voie, si-mi ajuta sa pun inceput bun si sa port mai multa grija de sufletul meu, pentru care ai rabdat atatea dureri la Sfanta Ta Rastignire!

O Doamne, astazi iti dau sufletul si trupul meu si vointa mea, rugandu-Te sa fie voia Ta cu mine, dupa buna placerea Ta. Pedepseste-ma Doamne, dupa indurarea Ta, in aceasta lume, iar nu in cealalta viata. Si iarta pe cei vii si pe cei raposati, pentru rugaciunile Sfintei Tale Biserici, si pe toti ne invredniceste de marirea Ta in rai. La aceasta pun mijlocitori pe Sfintii Tai ingeri, catre care zic: O, cerestilor ajutatori si pazitori ai oamenilor, voua ma inchin si va multumesc, pentru ajutorul si conducerea ce ne-o dati in toate zilele noua, nevrednicilor si pacatosilor. Scutiti-ma de vrajmasii cei vazuti si nevazuti, ca sa nu mai pacatuiesc de acum inaintea Dumnezeului meu! Invredniciti-ma sa va vad la moartea mea, stand in jurul meu si sa duceti sufletul meu in cer, ca sa se inchine maririi Fetei lui Dumnezeu, iar voua sa va multumesc acolo, pentru purtarea de grija ce ati avut pentru mine si binele vostru sa-l spun cu glas neincetat in veci. Amin.

christusmonogramm

Radio Crestin – Ortodox

Colinde

RSS Agentia de stiri Basilica

  • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.

Cel mai frumos documentar despre Romania

trafic

%d blogeri au apreciat asta: