:
archives

Arhivă pentru

Rugăciune de pocăință către Domnul nostru Iisus Hristos

(a celui intru sfinti parintele nostru Ioan Gura de Aur, pe care o spunea in fiecare zi)

Doamne Dumnezeul meu, Cel mare si infricosat si slavit, Facator a toata zidirea vazuta si gandita, Cel ce pazesti asezamantul Tau si mila Ta celor care Te iubesc pe Tine si pazesc poruncile Tale, si acum si totdeauna iti multumesc Tie pentru toate facerile Tale de bine cele facute mie, cele aratate si cele nearatate. Ca si pana acum Te laud si Te slavesc si Te maresc pentru milele Tale cele bogate si indurarile Tale pe care in chip minunat le-ai aratat spre mine, sprijinindu-ma inca din pantecele maicii mele si intru toate grijindu-Te de mine si pazind si carmuind cu cuviosie cele ale mele, numai din bunatatea si iubirea ta de oameni. Caci n-ai trecut cu vederea smerenia mea pentru nevrednicia si impatimirea mea, ci din iubirea ta de oameni si milostivirea Ta nu ai incetat a-mi face bine si a ma pazi. Asadar, pana la batranete si caruntete, Dumnezeul meu, sa nu ma parasesti.

Iisuse, Iisuse, nume cel bun, dulceata, dorirea si nadejdea mea, Cel ce Te-ai facut om pentru noi si toate cu intelepciune le-ai iconomisit si le-ai tocmit pentru mantuirea noastra, ma marturisesc Tie, Doamne, Dumnezeul meu, cu toata inima mea, imi plec genunchii trupului si ai sufletului, aratandu-ti Tie, Dumnezeului meu, toate pacatele mele. Pleaca-Ti si Tu urechea spre rugaciunea mea si iarta paganatatea inimii mele. Am pacatuit, am nelegiuit, am gresit, Te-am intaratat, Te-am amarat pe Tine, bunul meu stapan si hranitor si purtator de grija. Nu este nici un fel de rautate graita sau negraita pe care nu am facut-o cu lucrul si cu cuvantul, cu cunostinta si cu necunostiinta, cu amintirile si cu gandurile, cu covarsire si peste masura pacatuind. Si de multe ori fagaduind a ma pocai, tot de atatea ori intru aceleasi pacate am cazut. Mai cu lesnire se vor numara picaturile de ploaie, decat multimea pacatelor mele, pentru ca au covarsit capul meu si ca o sarcina s-au ingreuiat. Caci din tineretile mele si pana acum poftelor celor necuvioase deschizandu-le usa, porniri neinfranate si fara de randuiala am uneltit, intinandu-mi haina Sfantului Botez, cea tesuta de sus, biserica trupului meu manjind-o, ticalosul meu suflet cu patimile necinstirii cu totul spurcandu-l si toata faradelegea si nedreptatea lucrand. Pe care, daca as vrea cu de-amanuntul sa le povestesc, nu ma va lasa vremea povestindu-le.

Dar fiindca toate le stii Tu – caci nu este zidire nearatata inaintea Ta, toate fiind goale si descoperite inaintea ochilor Tai -, de ce s-ar cuveni a spune stiutorului cele ce nu-Ti sunt necunoscute ? Insa si inima mi se zdrobeste, si sufletul, si cu totul intru adancul nedumeririi ma afund, aducandu-mi aminte ca pe cand pacatuiam nu am aratat nici cea mai mica fapta de pocainta. Si vremea taierii este aproape, sorocul mortii este de fata, dar vremea pocaintei nicaieri. Pentru aceasta s-a tulburat sufletul meu si este plin de durere si de intristare. Caci nepregatit fiind, cand socotesc si cercetez cele despre mine, nimic din destul spre dare de raspuns nu aflu, nici vreun chip si mijloc prin care ma voi izbavi de focul cel vesnic. Dar daca „dreptul abia se mantuieste”, eu, pacatosul, unde ma voi arata ? Si daca abia dupa multe scarbe, imparatia lui Dumnezeu este mostenita de cei vrednici, iar calea vietii este stramta si necajita, atunci eu, intru desfatare si intru neinfranare totdeauna petrecand, cum ma voi invrednici de mantuire ? Si daca „toata dreptatea omului este ca o zdreanta lepadata”, dar atata noroi si nedreptate cum se va socoti ? Si daca „pentru un cuvant desert trebuie sa dea cineva seama”, eu pentru atatea pacate, ce raspuns potrivit voi avea ? Vai, suflete, caci iata asa au sporit faptele noastre ! Scurta este viata si pentru putina vreme, iute trecand, si catre moarte trimitand. Dar vesnica este munca pacatosilor ca si imparatia dreptilor. Si viata nici unei din ele nu se curma prin moarte. Deci ce voi face ? Ce voi lucra ? In ce bezna ma voi arunca ? Infricosata este moartea, mai ales cea a pacatosilor, fiindca si rea este. Caci „moartea pacatosilor cumplita este”, dar „cu mult mai infricosat lucru este a cadea in mainile Dumnezeului celui viu”, din care nimeni nu va putea sa ne scoata.

Deci, cand va veni sa Se slaveasca intru sfintii Sai si sa rasplateasca fiecaruia dupa lucrurile lui, cand scaunele se vor pune si nemitarnicul Judecator infricosat va sedea, cand raul cel de foc va trece pe dinainte, si stralucirea si bucuria dreptilor gatite se vor arata si toate milioanele ingerilor si toti oamenii cei din veac, impreuna cu toata zidirea, cea vazuta si cea gandita, cu cutremur vor sta de fata, ce voi face eu atunci ? De rusine plin fiind, de constiinta mustrat, de toata indrazneala si darea de raspuns lipsit, suspin din toate partile. Ah, rele ! Ce voi plange mai intai, ce voi suspina apoi, pentru ce ma voi tangui ? Pentru lipsirea de bunatati sau pentru chinul durerilor ? Pentru nemarginirea muncii sau pentru despartirea de Dumnezeu ? Plangi, ticaloase suflete, aducandu-ti aminte de cele ce te vor intampina dupa iesirea din trup, caci vor fi foarte grele si dureroase. Si striga:

Dumnezeul Puterilor, Dumnezeule cel vesnic, Dumnezeul milei si al indurarilor, sa nu ma parasesti ! Sa nu ma treci cu vederea ! Sa nu departezi de la mine mila Ta ! „Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mantuirii mele !” Ca stiu milostivirea Stapanului meu, stiu nepomenirea de rau a Iubitorului de oameni si ca voitor al milei este, „Care nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu”. Si „Care voieste ca toti sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vie”, mai ales cei ce se intorc de la pacat. Caci „nu a venit sa cheme pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta”. Caci „nu au trebuinta cei sanatosi de doctor, ci cei ce rau patimesc”. Deci, asa aflandu-ma si asa socotind, nu ma abat din nadejdea cea buna, nici nu ma deznadajduiesc de mantuirea mea.

Acum am inceput a grai catre Domnul meu: „Eu sunt pamant si cenusa”, „vierme si nu om, ocara a oamenilor si defaimare a norodului”. „Da-mi mie cuvant intru deschiderea gurii mele”, Cel ce dai rugaciunea celui ce se roaga, caci de la Tine este „toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorandu-se de la Tine, Parintele luminilor”, ca sa ma rog dupa cuviinta si sa cer cele de folos, si sa nu ma intorc smerit si rusinat, ci dobandind cele ce am nadajduit. Si asa ma voi duce, bucurandu-ma intru deplina adeverire a inimii.

Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta, ca spre Tine a nadajduit sufletul meu. Miluieste-ma, Doamne, ca neputincios sunt ! Doctorul sufletelor si al trupurilor, ca si cum as sta inaintea infricosatului Tau Scaun, ca si cum m-as atinge de preacuratele Tale picioare, asa ma rog, si cer, si ma supun, cu zdrobita si smerita inima: Curateste-ma pe mine, pacatosul. Iarta-mi mie, netrebnicul si smeritul. Cauta din sfant lacasul Tau spre ticalosia mea ! Priveste dintru inaltimile Tale cele sfinte spre rugaciunea smeritului robului Tau si nu trece cu vederea rugaciunea mea. „Slabeste-ma, ca sa ma odihnesc mai inainte de a ma duce” acolo deunde nu ma voi mai intoarce. Ca un om am pacatuit, ca un Dumnezeu iarta-ma. Caci Tu cunosti, Stapane, alunecarea lesnicioasa a firi omenesti si cum ca „plecat este cugetul omului cu osardie spre cele rele, inca din tinerete”. Adu-Ti aminte ca din pamant suntem. Adu-Ti aminte ca Tu singur esti curat si fara de prihana si neintinat, iar noi toti intru certari si canonisiri suntem. Adu-Ti aminte de indurarile Tale cele din veac si de mila Ta, si sa nu ma osandesti cu faradelegile mele, nici sa-mi rasplatesti dupa pacatele mele. Stiu multimea faradelegilor mele, ca mare este si fara numar. Dar stiu si noianul iubirii Tale de oameni, ca nemarginit este si nebiruit. Ca Tu esti cel ce ridici pacatul lumii, Care te-ai pogorat din cer pe pamant, ca sa cauti oaia cea ratacita si pierduta, Pastorul cel bun, Cel ce iti pui sufletul pentru oi, si ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, dintru care cel dintai sunt eu.

Miluieste, Milostive, faptura mainilor tale ! Sa nu te scarbesti de mine, nevrednicul, ci indura-Te spre faptura Ta. Cel ce pentru mine cruce ai rabdat si semnele ranilor ai primit si m-ai vindecat, sterge ranile mele cu leacul milostivirii si cu buretele iubirii de oameni. Caci toate le poti si nimic nu iti este Tie cu neputinta. Da umilinta inimii mele ceie impietrite, usureaza-mi greutatea constiintei, primeste lacimile mele si suspinarea ca pe ale desfranatei si ca pe ale lui Petru, cel dintai dintre Apostoli. Primeste-mi aceasta marturusire si pocainta, Cel ce ai primit gandul bun al talharului pe cruce. Primeste rodul buzelor mele ca pe o jertfa vie, bine primita intru miros de buna mireasma.

Ma rog, imblanzeste-Te! Ma rusinez, indupleca-Te! A pacatuit si Manase imparatul, dar nu s-a pierdut, pentru ca s-a cait. A pacatuit si David mai inainte de acela, dar plangandu-si pacatul, s-a miluit. Multe pilde de acest fel am, care potolesc si mangaie mahniciunea mea, care gonesc de la mine deznadajduirea, si hranesc nadejdea mantuirii mele. Mangaie si Tu inima mea, Parintele indurarilor si Dumnezeu a toata mangaierea. Odihneste-o si fa-i bine cu izvorul milei Tale si al bunatatilor. Multe ai facut din veac, mari si minunate, slavite si infricosate, carora nu este numar. Iar daca pe mine, curvarul, ma vei mantui, mai multa si mai mare minune vei face. Ca atat de mare este puterea milostivirii si a iubirii Tale de oameni, incat si din noroi margaritar face si din fiu al gheenei fiu al imparatiei savarseste.

Si inca voi striga catre Tine, Domnul meu, si catre Dumnezeul meu ma voi ruga: Ocarmuieste ramasita vietii mele dupa voia Ta. Intareste-ma intru frica Ta. Intemeiaza-ma intru dragostea Ta si cu multimea bunatatii Tale sfarsit bun si vrednic iubirii Tale de oameni daruieste-mi. Cauta cu mila si cu iubire de oameni spre oasele mele si spre incheieturile mele si spre toata alcatuirea fapturii mele si la loc de repaos si de odihna calauzind ticalosul meu suflet, asaza-l. Caci multe lacasuri sunt la Tine, fiecaruia dupa vrednicie impartindu-i.

Si inca ma rog si cer: Da, Doamne, si dar de pricepere nevredniciei mele ca sa inteleg cele bine placute Tie si de mie folos. Si nu numai sa le inteleg, ci sa le si implinesc, ca sa nu fiu biruit si sa nu fiu impreuna cu cei deserti, sa nu faptuiesc cele necuvioase. Prin nemarirea desarta sa ma smeresc impreuna cu cei smeriti, cu cei ce patimesc impreuna sa patimesc, celor ce gresesc sa le iert. Pentru ca stiu ca de nu voi ierta, nu mi se va ierta. Pentru aceasta ma rog: Iarta toate tuturor celor ce imi gresesc mie, caci nu ei sunt de vina, ci eu, ticalosul, cel ce nu fac voia Ta si nu pazesc poruncile Tale. Celor ce ma iubesc pe mie, rasplateste-le cu bogatele Tale daruri. Pe parintii cei duhovnicesti si fratii pe care mi i-ai dat, miluieste-i Milostive, ca si pe mine, cu judecatile pe care le stii, indurandu-Te cu iubire de oameni.

Aceste cuvinte ale rugaciunii mele sa mijloceasca pentru mine si cat traiesc si dupa ce voi muri eu. „Sa se indrepteze marturisirea aceasta si lacrimile ca o tamaie inaintea Ta”. Astept in fiecare zi moartea cea de netrecut. Trupul meu cel ticalos ingroparii dandu-se, se va strica, si Tu il vei invia, datatorule de viata nepieritor, in vremea Invierii. Iar duhul meu in mainile Tale il pun.

Odihneste, Sfinte Stapane, intru lumina viilor si in lacasul celor ce se veselesc si pe parintii, stramosii, si pe fratii mei, robii Tai binecredinciosi, si pe cei ce mi-au poruncit mie, nevrednicului, sa ma rog pentru dansii, si tuturor celor ce intru buna credinta s-au savarsit, iarta-le. Caci, desi am pacatuit, dar nu ne-am departat de la Tine, nici „am intins mainile noastre catre dumnezeu strain”, ci pe Tine Te-am cunoscut, si pe Tine Te-am iubit, si intru Tine am crezut, si Tie ne inchinam, Unuia Dumnezeu in Treime, catre Tine ne rugam, si intru Tine nadejdile mantuirii le punem. Miluieste-ne pe noi dupa mare mila Ta, si ne mantuieste intru Imparatia Ta cea cereasca.

Cu adevarat, Doamne al meu, Doamne, asa sa se faca acestea intru noi, cei ce nadajduim spre Tine, pentru cea multa si necovarsita bunatate a Ta si pentru milostivirea si iubirea Ta de oameni cea negraita, pentru rugaciunile preaslavitei, prea laudatei, preabinecuvantatei si cu dar daruitei, Preasfintei Stapanei noastre de Dumnezeu Nascatoare si pururea Fecioarea Maria, ale Puterilor celor ceresti si intelegatoare si ale tuturor sfintilor care din veachine Ti-au placut Tie. Amin. Amin. Amin.

 

 

 

Reclame

Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț – cea mai veche icoană din România –

Această icoană a Maicii Domnului este considerată cea mai veche și mai frumoasă icoană din România, și cunoscută în toată lumea ca făcătoare de minuni. Timp de peste 600 de ani, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț a întărit credința creștin-ortodoxă a conducătorilor, monahilor și a credincioșilor din România.

Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Neamț este prăznuită în Biserica Ortodoxă din Rusia pe 26 iunie, în aceeași zi cu icoana Maicii Domnului din Lida.

Icoana Maicii Domnului din Mănăstirea Neamț este cunoscută și sub numele de icoana „Lidianca”, pentru că este considerată o copie perfectă a icoanei din Lida.

Această icoană a Maicii Domnului este considerată cea mai veche și mai frumoasă icoană din România, și cunoscută în toată lumea ca făcătoare de minuni. Timp de peste 600 de ani, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț a întărit credința creștin-ortodoxă a conducătorilor, monahilor și a credincioșilor din România.

Icoana a fost comandată de către Sfântul Gherman în anul 665 ca și copie a icoanei Maicii Domnului ce se afla în Lida din anul 35. Pe spatele icoanei este zugrăvit Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, care s-a născut în Lida. Sfântul Gherman a adus icoana cu el în Constantinopol atunci când a devenit Patriarh, și a oferit-o Mănăstirii Heleopatra.

La începutul persecuției iconoclaste a împăratului Leon al III-lea, în anul 714, icoana Maicii Domnului a fost ascunsă, iar în anul 716 a fost trimisă în secret de către Sfântul Gherman la Roma, Papei Grigorie al III-lea.

Icoana Maicii Domnului a fost așezată timp de 106 ani în Basilica Sfântul Petru din Roma. După învingerea iconoclaștilor, Papa Serghie al II-lea a readus icoana în Constantinopol. Icoana a fost întâmpinată la intrarea în Constantinopol de Sfânta Împărăteasă Teodora, însoțită de Sfântul Metodie, Patriarhul Constantinopolului și popor mult din Imperiul Bizantin. Apoi, icoana a fost reașezată în Mănăstirea Heleopatra.

În jurul anului 1400, împăratul Manuel al II-lea Paleologul a trimis trei icoane în semn de recunoștință a Imperiului Bizantin pentru Voievodatul din Moldova:

– una pentru Voievodul Alexandru cel Bun – icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana ce a fost așezată în Mănăstirea Bistrița, Neamț, România;

– una pentru soția sa Neacșa (numită în unele scrieri Ana) – icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului ce a fost așezată în Mănăstirea Agapia, Neamț, România;

– una pentru Mitropolitul Iosif Mușat – icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului ce a fost așezată în Biserica Sfântul Gheorghe din Suceava, cunoscută sub denumirea de Biserica Mirăuți;

Biserica Sfântul Gheorghe – Mirăuți din Suceava se afla în apropierea Curții Domnești, și a îndeplinit rolul de Catedrală Mitropolitană a Moldovei între anii 1402-1522. Icoana Maicii Domnului a stat în Biserica Sfântul Gheorghe până în anul 1415, când a fost dusă și așezată în Mănăstirea Neamț, unde a și rămas de atunci.

În timpul unei invazii a Imperiului Otoman, icoana a fost îngropată din iunie 1821 până în octombrie 1822, împreună cu alte obiecte de valoare, într-o poiană tainică de pe Muntele Rusu pentru a fi protejată. Astăzi, pe locul unde a fost îngropată icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu se află Schitul Icoana Veche.

Între anii 1844 -1845, icoana a fost ferecată într-o îmbrăcăminte de argint aurit, ornamentată cu pietre prețioase.

Unul dintre principii moldoveni a oferit o copie a icoanei Maicii Domnului de la Mănăstirea Neamț unui moșier rus pe nume Certkov. Descendenții lui Certkov au așezat icoana în Biserica din sat în anul 1846. Pe spatele icoanei se află o inscripție în care se spune că icoana este o copie fidelă a icoanei trimise din Constantinopol de către împăratul Manuel Paleologul.

De asemenea, prin călăuzirea Maicii Domnului, Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi (15 noiembrie) a povățuit mulți asceți în Rusia și mai apoi în România.

sursa: http://stpaisiusmonastery.org via doxologia.ro

icoana-manastirea-neamt

Cele mai vechi icoane ale Maicii Domnului

 

Încă de la începuturile existenței Sale, Biserica a mărturisit și a întărit adevărul revelat că Fecioara Maria este Născătoarea de Dumnezeu, ocupând astfel locul central în planul mântuirii și devenind povățuitoare către Hristos. Recunoscându-i mijlocirea și ajutorul ei pentru noi, Biserica Ortodoxă i-a închinat, din cele mai îndepărtate timpuri, laude, rugăciuni și diferite denumiri ca: „Împărăteasă”, „Stăpână”, „Doamnă”, „Mireasă, pururi fecioară”, „Biserică Sfințită”, „Stâlp al fecioriei”, „Rai cuvântător”, „Rug nears”, „Scară a Raiului” și altele. Mai mult, pe parcursul anului, îi sunt închinate patru sărbători mari – praznice împărătești – și anume: Nașterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (8 septembrie ), Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), Buna Vestire (25 martie) și Adormirea Maicii Domnului (15 august). Dar locul pe care-l ocupă Maica Domnului atât în dogmă și în viața liturgică, cât și în inimile credincioșilor este recunoscut de Biserică, în special prin marea varietate de icoane închinate ei.  Icoana Maicii Domnului ocupă locul imediat următor după icoana Mântuitorului Hristos. Învățătura despre Maica Domnului este la fel de veche ca și creștinismul.La început, mulți creștini care veneau în catacombe, se adunau în case și în biserici pentru rugăciune împreună, nu știau să citească și de aceea istorisirile biblice li se înfățișau prin picturi, ajutându-i, astfel, să înțeleagă tainele mântuirii lumii. La jumătatea secolului al IV-lea, Biserica începe să iasă din catacombe, construindu-și propriile bazilici.

Împrejurările și necesitățile diferitelor perioade istorice au evidențiat progresiv caracterul sacru al imaginii, au dus la dispariția simbolurilor primitive și au detașat arta creștină de elementele străine, care îi mascau conținutul. Tradiția Bisericii menționează existența unei icoane a Mântuitorului încă din vremea vieții Sale pe pământ – imaginea de pe năframa Veronicăi -, iar a icoanelor Sfintei Fecioare pictate nu mult după aceea, mai exact după Pogorârea Sf. Duh.

Reprezentări din secolul al II-lea

Cele mai vechi și cele mai numeroase fresce reprezentând-o pe Maica Domnului s-au descoperit în catacombele Romei, care erau folosite de creștini la începuturi pentru a-și îngropa morții, în cimitirele obișnuite interzicându-li-se acest lucru.

De asemenea, reprezentări ale Maicii Domnului aflăm și pe pereții catacombei Domitillei (proorocul Isaia și Fecioara cu Pruncul – secolul al III-lea), pe pereții catacombei Sfinților Petru și Marcelin (Fecioara cu Pruncul, încadrată de doi magi – secolul al III-lea) și pe pereții Cimitirului Ostrian (Fecioara Orantă cu Pruncul – secolul al IV-lea).

Adesea, Maica Domnului era reprezentată singură, ca Orantă (rugătoare). Pe numeroase vase liturgice, găsite în catacombe, erau reprezentați alături de ea și Apostolii Petru și Pavel sau mama ei, Sfânta Ana.

În secolul al Vl-lea, icoanele Sf. Fecioare deveniseră foarte răspândite. Și în Apus se aflau, în acest timp, câteva reprezentări ale Sfintei Marii, cum este Fecioara Orantă (rugătoare) din cimitirul „Sf. Agnes” din Roma și din biserica „Sf. Maria Maggiore” sau de pe porțile Sf. Sabina. O astfel de icoană se află la Muntele Athos, la Mănăstirea Vatopedu sau Iviron.

Sfântul Evanghelist Luca, primul iconograf

Prima reprezentare în icoană a Maicii Domnului aparține Sfântului Evanghelist Luca.

Tot părintele Adrian Dinu, a cărui lucrare de doctorat s-a referit la cultul Maicii Domnului, ne-a explicat că potrivit Tradiției, sunt trei icoane ale Maicii Domnului pictate de Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, după Pogorârea Sfântului Duh: Maica Domnului Odighitria – „Îndrumătoarea”, în care este reprezentată cu pruncul în brațe, amândoi stând cu fața spre cel care privește la icoană; Maica Domnului Eleusa – „Mângâietoarea” (dulce-iubitoare). Pruncul este strâns lipit cu fața lângă obrazul Maicii Domnului, pe care o îmbrățișează. Chipul mamei este îndurerat, prevestind suferințele viitoare ale Fiului. A treia icoană este Maica Domnului Oranta – „Rugătoarea”, fără pruncul Iisus. Apare în Deisis rugându-se Mântuitorului pentru omenire.

Se pare că Sf. Ev. Luca a pictat aceste icoane în urma unor revelații. Potrivit Tradiției, el n-a pictat numai icoanele Maicii Domnului, ci și icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel și poate și altele. Alți iconografi l-au urmat apoi, pictând pe Maica Domnului, însă aceștia sunt aproape necunoscuți.

Originalele picturilor realizate de Sf. Ev. Luca nu s-au păstrat până astăzi, însă ele au devenit prototipuri pentru iconografia bizantină de mai târziu.

Afirmațiile, potrivit cărora Sf. Evanghelist Luca este primul iconograf se fundamentează pe mărturia lui Theodor Studitul (sec.VI), care spune că împărăteasa Eudoxia ar fi trimis Pulheriei un portret al Maicii Domnului, Theotocos, pictat de evanghelistul Luca. Și textele liturgice confirmă tradiția că Sf. Ev. Luca este primul care a pictat icoanele Maicii Domnului, pomenindu-l adesea: „Zugrăvind prea cinstitul tău chip, dumnezeiescul Luca, scriitorul cel insuflat de Dumnezeu al Evangheliei lui Hristos, a înfățișat pe Ziditorul a toate pe brațele tale”.

De asemenea, în Biserica Patimilor (Martyrion sau Martyrium), construită de Constantin cel Mare pe Golgota, pelerinii din secolele IV-VI puteau admira, printre alte relicve sfinte, și o frumoasă icoană a Sfintei Fecioare, devenită celebră prin rolul determinant pe care l-a avut în convertirea Sfintei Maria Egipteanca.

O icoană pictată la începuturi, probabil din secolul al V-lea, se păstrează și astăzi în biserica Santa Maria Maggiore din Roma.

Cea mai veche icoană a Maicii Domnului

Cea mai veche dintre reprezentările Maicii Domnului, cunoscute nouă, se află în catacomba Sfânta Priscila din Roma și este socotită ca datând din veacul al II-lea. Pentru că în această catacombă au fost foarte multe reprezentări ale Maicii Domnului, ea a fost numită Catacomba sau Cimitirul Mariei.

Pr. lect. dr. Adrian Dinu, preot spiritual la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași, ne-a arătat că, pentru a indica faptul că femeia zugrăvită este Maica Domnului, alături de ea este zugrăvit un prooroc din Vechiul Testament, care ține în mâna stângă sulul cu proorocia privitoare la Maica Domnului, iar cu mâna dreaptă arată la steaua zugrăvită deasupra capului Maicii Domnului. Acestă reprezentare a Maicii Domnului este, în același timp, un chip simbolic și istoric.

Alături de această frescă, mai sunt două reprezentări ale Sfintei Fecioare: Buna Vestire și Închinarea magilor. În prima scenă, Maria stă pe scaun, iar lânga ea, în picioare, se află Sfântul Arhanghel Gavriil, sub chipul unui tânăr fără aripi. În a doua, Maria este așezată pe un tron, ținând Pruncul pe genunchi, iar magii îi oferă daruri. Reprezentările acestei scene din urmă erau foarte frecvente, datând din perioada secolelor II-IV.

Icoana nefăcută de mână omenească

În Biserica Ortodoxă cinstim icoana nefăcută de mână omenească a Maicii Domnului. Despre „icoana cea nefăcută de mână”, a cărei copie se află, printre altele, în Rusia în orașul Kazan, aflăm din slujba zilei de 22 octombrie, când se cinstește praznicul icoanei numită Kazanskaia.

Sfinții Petru și Pavel, aflați în orașul Lida, lângă Ierusalim, au rugat-o pe Sf. Fecioară să vină la sfințirea bisericii de aici. Ea le-a promis că va fi acolo și i-a trimis înapoi la Lida. Întorși la biserica ce urma a fi sfințită, sfinții apostoli au găsit, pe un perete, zugrăvit chipul Maicii Domnului. În timpul prigoanei iconoclaste, patriarhul Constantinopolului a trimis la Roma o copie a acestei icoane, ceea ce a făcut ca astăzi să poată fi încă cunoscută în întreaga lume creștină. De aceea, icoana Maicii Domnului din Lida s-a mai numit și „romană”, fiind sărbătorită la 26 iunie.

De-a lungul timpului, tradiția a reținut mai multor tipuri de icoane ale Sfintei Fecioare Maria: cele trei amintite, la care se adaugă „Cea care tronează” – Pantanassa; „Dulcea sărutare” – Glikofilousa, „Fecioara alăptând” – Galaktorophousa etc. Tipul de icoană Galaktorophousa – „hrănitoarea cu lapte” – se află pe pereții catacombei Sfânta Priscila din Roma.

Cele mai frecvente icoane

Încă din epoca lui Constantin cel Mare, iconografia închinată Fecioarei s-a orientat spre tipul impunător al Împărătesei (ca urmare și în paralel cu chipul de Împărat al Domnului Hristos). După Sinodul de la Efes (431) Fecioara Maria a fost recunoscută „oficial” ca Maica Domnului, dezvoltându-se iconografia ei cea mai cunoscută: „Fecioara cu Pruncul”. Fecioara Maria mai apare în icoane și singură: Îndurerata de la Diveevo, a Sf. Serafim de Sarov, Ocrotitoarea Athosului – Gherontița (Athos), Călugărința (Rohia), Oranta, Acoperământul Maicii Domnului (Pokrov-ul). Unele icoane poartă numele localităților din care provin: Kazan, Vladimir, Smolensk, Prodromița etc.

Tot de la începuturi, unele dintre icoanele Maicii Domnului au dovedit puteri miraculoase, devenind astfel cunoscute icoane făcătoare de minuni. Cea dintâi icoană „făcătoare de minuni” se pare că aparține tot Sfântului Luca. Despre aceasta s-a spus, de exemplu, că în secolul al X-lea a fost apărătoarea Constantinopolului, ori a polonezilor în luptă împotriva suedezilor din 1662.

La noi, cea mai vestită dintre icoanele făcătoare de minuni de astăzi este icoana de la Mănăstirea Neamț. În „Viața Preasfintei Fecioare Maria”, monahul Gamaliil Păvăloiu redă istoria acestei icoane. În jurul anului 35, pe când Sfântul Apostol Petru se afla la Lida, credincioșii au ridicat o sfântă biserică. Au făcut icoane simbolice: semnul crucii (ca simbol al credinței), ancora (speranța creștină) etc. Minunea nu a întârziat și, pe stâlpul bisericii, a apărut chipul Fecioarei Maria, cu toate că în acele timpuri Fecioara trăia în Ierusalim. Auzind despre această minune, ea a venit la Lida și a binecuvântat icoana creștină, aceasta primind astfel darul de a face minuni. Prima copie a acestei icoane a ajuns în Moldova fiind dăruită pe la 1400 de împăratul Ioan Paleologul Mitropolitului Iosif al Moldovei. Mai apoi Alexandru Mușat Vodă a dăruit-o Mănăstirii Neamț, unde se află și astăzi. Alte icoane ale Prea Sfintei Fecioare cunoscute ca fiind făcătoare de minuni sunt la Mănăstirea Hotin (1672), Mănăstirea Dintr-un lemn, Nicula, Bistrița (Neamț) ș.a.

– articol publicat în Ziarul Lumina , semnat de Narcisa Elena Balaban, intitulat Cele mai vechi icoane ale Maicii Domnului

christusmonogramm

Părintele Arsenie Boca – Postul, rugăciunea, spovedania şi împărtăşania

Biserica Ortodoxă sărbătorește la 9 decembrie Zămislirea Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta Ana

Sfânta Ana provenea din seminția preoțească, iudaică, a lui Levi. Ea era fata cea mai mică a preotului Matihian din neamul lui Aaron, împlinindu-se astfel profeția că Mesia va avea o dublă descendență: împărătească și preoțească. Pentru că nu aveau copii, Ioachim și Ana au fost supuși oprobriului public, deoarece la evrei familiile care nu aveau copii erau considerate că nu au binecuvântare de la Dumnezeu din cauza păcatele lor sau ale strămoșilor lor. Astfel, o veche tradiție arată că un evreu din seminția lui Ruben l-a umilit pe bunul Ioachim în timp ce se afla în templu spunându-i: „De ce aduci darurile tale înaintea altora? Ești nevrednic, pentru că nu ai copii, pentru cine știe ce păcate ascunse”. Cuvintele acestea l-au afectat foarte mult pe Dreptul Ioachim, precum și pe Ana, atunci când auziră cele întâmplate. Într-o zi de mare sărbătoare, slujnica Iudit, văzând-o iarăși plângând pe Sfânta Ana, s-a apropiat de ea și i-a spus: Acum nu e bine să te întristezi pentru că a sosit ziua Domnului”. Ana tresări la auzul acestor cuvinte și, îmbrăcându-se în haine de sărbătoare, a ieșit în grădină, unde, la umbra unui dafin, stătea și se ruga lui Dumnezeu. Ascultându-i rugăciunile, Dumnezeu trimite pe îngerul Său care îi vestește Sfintei Ana că va avea un copil. Ioachim încă nu știa nimic, deoarece se afla în mijlocul turmelor sale, unde, întristat fiind, se dusese pentru a fi singur. Aflând vestea bucuriei, s-a întors acasă cu nădejde în Dumnezeu. La vremea cuvenită s-a împlinit cuvântul îngerului, iar Ana cea stearpă a născut pe Sfânta Fecioară Maria. – See more at: http://basilica.ro

zamislirea-fecioarei

 

 

Şansa familiei astăzi – Invitat Pr. Arh. Amfilohie Brânză

Tinerii și Biserica – Părintele Amfilohie Branza

Adevărul e de neoprit! „De tânăr te cunoști ce ești. Nu aștepta tu bătrânețea când îți apar negi pe față și nu poți sta în picioare din cauza la varice, să mărturisești pe Hristos: Hristos a înviat! Acuma să o faci, la tinerețe, acuma întemeiază-ți familia, acuma mergi la mânăstire, acum studieaza, acum scrie cărți, acuma bate mătănii, acuma cântă, acuma te bucură; nu aștepta tu, ca să văd, că după 60 de ani… Salut, anii nu sunt în mână ta. E ziua de azi, și atât, și nici asta. Asta le spun eu tinerilor, să-și trăiască tinerețea frumos!”

 

Viața Sfintei Muceniţe Filofteia de la Curtea de Argeş

Moaştele Sfintei se află la: Biserica paraclis a Mănăstirii Curtea de Argeş, situată în oraşul Curtea de Argeş la cca. 36 km NV de la Piteşti.

În salba de mărgăritare a numelor sfinţilor din fiecare zi, la 7 decembrie, se face pomenirea Sfintei Muceniţe Filofteia – Fecioara.

Această frumoasă stâlpare aducătoare de roduri vrednice de împărăţia cerurilor s-a născut pe la 1206 în marea cetate a Târnovei, capitala împărăţiei românilor şi bulgarilor, din sudul Dunării.

Părinţii sfintei erau creştini şi se ocupau cu agricultura.filoftea

Mama fecioarei, de neam valah, fire evlavioasă şi temătoare de Dumnezeu, urma pilda sfintelor femei, ca: Emilia – mama Sfântului Vasile cel Mare; Antuza – mama Sfâtului Ioan Gură de Aur; Monica – mama Fericitului Augustin şi altele. Mergea adesea la sfintele slujbe bisericeşti, ascultând cu luare aminte dumnezeieştile Scripturi, străduindu-se să fie împlinitoare a lor. Rugăciunile făcute cu multă căldură sufletească şi posturile ţinute cu multă grijă erau podoabele ei duhovniceşti. Pe lângă buna chivernisire a gospodăriei nu uita să-şi păzească de gânduri tulburătoare curată cămara cea lăuntrică a inimii. Milosteniile şi alte fapte bune erau lucrarea ei din fiecare zi.

Copila Filofteia, trup din trupul mamei sale şi fire din firea ei, era nelipsită de lângă dânsa la biserică, la rugăciune, la postiri, la milostenii şi la faceri de bine.

Când ea a ajuns la vârsta deprinderii învăţăturii creştineşti, a frumuseţii fecioriei, a iubirii de străini şi a altor virtuţi, care fac pe om plăcut lui Dumnezeu, mama ei scumpă s-a mutat la cele cereşti, lăsând-o în grija tatălui. Rămânând orfană de mamă, fetiţa s-a arătat un pământ bogat în rodiri de fapte bune. Ea nu s-a dedat la pierzătoare cântece lumeşti, nici la iubirea hainelor scumpe, nici la împodobirea părului, fapte care moleşesc sufletul. Urmând învăţătura Sfântului Apostol Petru, ea căuta să împodobească „omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (I Petru 3, 3-4).

După pilda mamei sale, tânăra fecioară se îndeletnicea îndeosebi cu lucrarea milosteniei, ştiind că Mântuitorul Iisus Hristos nu numai că fericeşte pe cei darnici, dar Se şi face una cu cei suferinzi. Sădind în inima ei aceasta poruncă, buna Filofteia nu mai trăia pentru ea, ci pentru mirele ei, Iisus Hristos, după cum o arată şi numele: „iubitoare de Dumnezeu”. Hainele ei încălzeau trupurile săracilor şi hrana ei îndestula pe cei flămânzi. Toate acestea le săvârşea fericita în taină, că foarte se temea de slava oamenilor, care pierde toate ostenelile făcătorului de bine. De aceea şi Mântuitorul zice: „Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca sa fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat răsplata lor. Tu, însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 2-4).

Îndeletnicindu-se cu plugăria, tatăl fericitei avea şi el credinţă creştină, dar nelucrătoare. Grijile acestei lumi şi deşertăciunile vieţii înăbuşiseră îndemnurile evanghelice, care se ofileau înainte de rodire. De aceea, binefacerile şi milosteniile fiicei sale le socotea o pagubă, se mânia, adesea o certa şi chiar o bătea, în loc să ia aminte la psalmistul care zice: „Bun este bărbatul care se îndură şi împrumută, îşi rânduieşte vorbele sale cu judecată, că în veac nu se va clinti” (Ps. 111, 5).

După ce a trecut la cele veşnice mama fetei, tatăl ei şi-a luat după o vreme, o femeie străină de vieţuirea creştină, nemilostivă şi plină de zavistie. De aceea ura de moarte pe fericita copilă, deşi aceasta o ajuta în gospodărie şi o asculta, însă nu mai mult ca pe Dumnezeu. Mergerea la biserică a tinerei i se părea mamei vitrege o pierdere de timp, postirile şi rugăciunile ei o porneau spre mânie la îndemnul celui urâtor de oameni şi al firii ei pline de răutate. S-a pornit, aşadar, cu ură neîmpăcată asupra bunei fecioare, pe care o bătea, chinuind-o cu felurite munci, şi căuta, ca o altă Irodiadă, vreme potrivită să învrăjbească şi mai mult pe tată asupra propriei sale fiice, însă nici ispitirile diavoleşti, nici bătăile părintelui său, nici chinurile pe care le răbda de la vitrega mamă n-au putut să o oprească de la milostenii şi de la lucrarea faptelor bune, după cum zice proorocul David: „Gata am fost şi nu m-am tulburat să păzesc poruncile Tale” (Ps. 118, 60).

Între multele ascultări pe care i le dăduse mama vitregă bunei Filofteia era şi aceea de a duce tatălui hrană la câmp. Mergând ea cu bucate în fiecare zi la ţarina unde lucra acesta, unii oameni sărmani ştiind-o milostivă, îi ieşeau înainte, cerându-i cu multă stăruinţă să-i miluiască. Fericita, văzându-i atât de lipsiţi, se înduioşa şi, neavând altceva să le dea, le punea înainte din bucatele pe care le ducea tatălui său. Făcând în mai multe zile astfel de fapte, părintele său era hrănit neîndestulător. De aceea el îi reproşează soţiei: „- Pentru ce nu-mi trimiţi bucate îndeajuns?”. Iar femeia i-a răspuns, învinovăţind-o pe fată: „- Eu totdeauna ţi-am trimis bucate destule. Dar ştiu eu ce face fiica ta cu ele? Poate, după obiceiul ei, le împarte la săraci”. Auzind acestea, tatăl copilei a tăcut, punându-şi în gând să o urmărească.

Mergând într-o zi la ţarină ca să lucreze, când s-a apropiat vremea să vină fericita cu hrana obişnuită, s-a aşezat la pândă, să vadă ce face fiica lui cu bucatele. După obiceiul lor, săracii i-au ieşit înainte şi, cu mai multă sârguinţă, i-au cerut să le împartă din cele ce ducea tatălui ei. Neavând altceva, aceasta a început să le împartă mâncarea pe care i-o dăduse mama vitregă.

Din locul în care se ascunsese, tatăl vedea cum fiica lui miluia din bucatele pe care le aştepta. În loc să se bucure de buna deprindere şi de o faptă ca aceasta, pornit fiind pe fericită de învinuirile mamei vitrege şi orbit de urâtorul binelui, el s-a aprins într-atât de mânia cea dobitocească, încât n-a mai avut răbdare şi, scoţând de la brâu barda pe care o purta de obicei, a aruncat-o asupra ei. Rănind-o grav la picior, sângele a început să curgă şiroaie. Fericita Filofteia, la vârsta de 12 ani, dându-şi în mâinile lui Dumnezeu feciorescul ei suflet, a adormit pentru viaţa cea veşnică. O seninătate a luminat atunci faţa ei îngerească, după cuvântul proorocului: „nu te teme de ocara oamenilor şi de batjocura lor să nu te înfricoşezi” (Isaia 51, 7).

Nevrednicul ei tată a fost cuprins pe loc de spaimă şi cutremur. El se făcuse ucigaşul fiicei sale pe care o vedea acum strălucind de mărirea lui Dumnezeu care se revărsase asupra ei. Venindu-şi întru părintească milă, s-a gândit să o ridice spre a o înmormânta în mod obişnuit. Dar Dumnezeu, preamărind-o cu darul facerii de minuni, a îngreuiat trupul ei cel tânăr şi fecioresc ca pe o stâncă de piatră şi nimeni n-a putut să o ridice. Nedumerindu-se de cele întâmplate, mâniosul ucigaş a alergat în cetate la arhiepiscop, unde a istorisit toată întâmplarea şi cum trupul fecioarei se află pe pământ proslăvit de Dumnezeu cu cerească lumină.

Acesta, împreună cu mai marii cetăţii, cu clerici şi cu mulţime de credincioşi, au venit cu făclii şi tămâie la locul unde se afla sfânta. Văzând trupul ei strălucind de o lumină mai presus de fire, au preamărit pe Dumnezeu, Care Se arată minunat întru sfinţii Săi. După ce au înălţat cu toţii rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, au slăvit pe prea-plăcuta cerului cu imne ca acesta: „Veniţi, iubitorilor de praznic, să fericim pe preasfânta fecioară Filofteia şi să-i mărim nevoinţele cele pentru fapta bună. Că ea, Fericita, nu şi-a miluit vasul cel de lut, ci cu multe feluri de bătăi l-a chinuit; pălmuiri şi scuipări a răbdat, pândiri şi moarte mucenicească de la cel ce a născut-o a suferit” (1). După îndelungată slujire, membrii soborului au voit să ridice sfintele ei moaşte şi să le aşeze cu cinste în catedrala cetăţii Târnovo, dar n-au putut să o clintească din loc. Arhiepiscopul şi toţi ceilalţi clerici, spăimântându-se şi mai mult, au făcut rugăciuni cu toată evlavia către Dumnezeu, dar moaştele nu se lăsau nicidecum ridicate.

Înţelegând că nu este voia sfintei să fie dusă în cetatea aceasta, au început slujitorii să enumere numele diferitelor oraşe, biserici şi mănăstiri din dreapta şi din stânga Dunării. Dar, minune, când au rostit numele bisericii cu hramul Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş, din ţara noastră, trupul sfintei s-a arătat mai uşor decât era firesc. Înştiinţând şi pe voievodul Radu Negru despre vrerea Sfintei Muceniţe Filofteia-Fecioara, el a venit în grabă cu mare evlavie la Dunăre, înconjurat de vlădici, clerici şi nu puţin popor dreptmăritor. Cu slavoslovii, cu tămâieri şi cu făclii au fost întâmpinate sfintele ei moaşte. Şi a „mers aşa măreţu alai prin târguri şi sate, zile şi nopţi de-a rândul. Şi pe unde trecea, bolile celor ce o primeau cu credinţă se tămăduiau. Şi ducând-o, au aşezat-o în „Biserica Domnească”, din vechea cetate a Argeşului”.

De atunci, cinstitele moaşte ale Sfintei Muceniţe Filofteia au devenit pentru ţara noastră o binecuvântare a lui Dumnezeu, iar pentru dreptcredinciosul popor român, ca una ce era de acelaşi neam cu el, izvor nesecat de binefaceri.

De aproape opt veacuri, ea ocroteşte mănăstirea Curtea de Argeş şi pe credincioşii ortodocşi.

Multe locaşuri măreţe s-au ridicat întru pomenirea Sfintei Muceniţe. Icoana ei se află la loc de cinste în casele creştinilor. Nenumărate dreptcredincioase îi poartă numele. De aceea, ea a devenit izvor tămăduitor de multe suferinţe, celor lipsiţi, ajutătoare, celor întristaţi, mângâietoare către Domnul Iisus Hristos – tuturor mijlocitoare (2).

† Gherasim – Episcopul Râmnicului  ; Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, Sfânta Muceniţă Filofteia „de la Argeş”, E.I.B.M.B.O.R., pag. 281-285

Sfânta Mare Muceniță Varvara – Ocrotitoarea minerilor

Biserica Ortodoxă Română sărbătorește la 4 decembrie pe Sfânta Muceniță Varvara. Aceasta mai este cunoscută și ca ocrotitoarea minerilor.

Sfânta Mare Muceniță Varvara a pătimit pentru Hristos în anul 306, în timpul împăratului Galeriu (292-311). Sfânta Varvara a fost singurul copil al păgânului Dioscor din orașul Heliopolis (Egipt), care o ținea sub pază în palatul său. Privind din înălțimea palatului peste întinsul pământului, Varvara și-a dat seama că nu zeii, ci altcineva trebuie să fi făcut cerul și pământul. Și-a dat seama că este un Mare Stăpân al Lumii, dar nu știa cum se numește. Varvara a ieșit din palat și împrietenindu-se cu niște tinere creștine a aflat adevărul. Dumnezeu i-a scos în cale și un preot din Alexandria care venise în Heliopolis în haine de negustor. Acesta i-a descoperit marea taină a creștinătății, taina mântuirii lumii; a învățat-o credința în Iisus Hristos și a botezat-o.

Aflând că fiica lui s-a creștinat, Dioscor a vrut să o ucidă pe Varvara, însă aceasta a scăpat fugind. Ajungând înaintea unui munte și nemaiavând unde să se ascundă de mânia tatălui ei, s-a rugat lui Dumnezeu să o salveze. Domnul a auzit pe roaba Sa și îndată a despărțit peretele de piatră al muntelui și a intrat în acea despărțitură care s-a și închis. Neîncetând să o caute, tatăl ei a găsit-o în cele din urmă într-o peșteră și fără milă a luat-o și a dus-o înaintea conducătorului Marcian. Sfânta Varvara a fost supusă supliciilor pe care le-a răbdat cu puterea credinței.

Vindecându-i-se rănile, Marcian s-a mirat și i-a zis: ‘Adu jertfă zeilor și le mulțumește că te-au făcut sănătoasă’. Sfânta Varvara a refuzat, mărturisind în continuare pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Văzând chinurile la care era supusă, Iuliana a strigat din mulțime, rușinând pe Marcian pentru faptele sale. Iuliana a fost și ea chinuită și, în cele din urmă, Varvara și Iuliana au primit cununa muceniciei. Sfânta Mare Muceniță Varvara a fost ucisă chiar de tatăl ei. – See more at: http://basilica.ro

sfanta_mare_mucenita_varvara

Taina Sfântului Maslu – folosirea corectă a uleiului sfinţit

 

Materia principală a Tainei Sfântului Maslu este uleiul (untdelemnul), care, prin rugăciunile şi binecuvântarea preoţilor, primeşte darul dumnezeiesc al Sfântului Duh. Dacă la slujba Sfeştaniei se sfinţeşte apa ca materie principală a slujbei respective, la Taina Sfântului Maslu, invocarea Sfântului Duh se face pentru sfinţirea uleiului. Chiar dacă unii credincioşi (din neştiinţă sau din păstrarea unor obiceiuri locale) aduc la Taina Sfântului Maslu făină, pâine sau alte alimente, singura materie peste care se coboară harul Sfântului Duh este uleiul.

Uleiul sfinţit la Taina Sfântului Maslu nu poate fi folosit oricum. Întrebuinţarea corectă a acestui ulei sfinţit reiese clar din rugăciunile rostite în cadrul slujbei: „ca şi cei ce se vor unge cu untdelemnul acesta al înnoirii…”; „să aduci mila Ta peste untdelemnul acesta şi peste cei ce se ung din el în numele Tău…”; „întocmeşte-l spre tămăduirea celor care se ung din el…”.

Folosirea clară care reiese din cadrul rugăciunilor speciale este cea de ungere, căci vindecarea se datorează, practic, efectului ungerii cu acest ulei sfinţit, ca ungere rânduită prin excelenţă ca taină a însănătoşirii trupului.

Preoţii care participă la această Sfântă Taină, ei înşişi folosesc acest ulei sfinţit în mod expres spre ungerea celor care sunt prezenţi la săvârşirea Tainei Sfântului Maslu. Rezultă clar că uleiul sfinţit în cadrul Tainei Sfântului Maslu se utilizează absolut prin ungere. El nu poate fi folosit nicidecum la pregătirea mâncărurilor sau întrebuinţat în gospodărie.

Credincioşii trebuie să fie atenţi la cantitatea uleiului sfinţit pe care vor să-l folosească, căci prin ungere uleiul se consumă destul de greu. Singura excepţie care se acceptă este aceea că, dacă avem prea mult ulei sfinţit de la Taina Sfântului Maslu ori îl păstrăm cu cinste la loc curat şi purtăm grijă ca nu cumva să se strice, îl întrebuinţăm la candelă în biserică sau în casele credincioşilor. (Pr. Răzvan-George Topală)

Radio Crestin – Ortodox

Colinde

RSS Agentia de stiri Basilica

  • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.

Cel mai frumos documentar despre Romania

trafic

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: