:
you're reading...
articole recente, cateheza

De ce şi cei drepţi sunt încercaţi cu suferinţe?

Privind cu atenţie viaţa noastră, în mulţimea ei de oameni, de credinţe şi de obiceiuri, avem de văzut şi de auzit o imensitate de gânduri, de năzuinţe, de strădanii, de bucurii şi de dureri, care agită şi tulbură omenirea, aducând în sânul ei nemulţumiri şi neînţelegeri. Cu asemenea întâmplări, neamul omenesc s-a învăţat: le suferă, le critică, le deplânge. Aceasta nu-l împacă cu răul şi nu-i face mai uşoară durerea, dar sileşte omenirea să se gândească la îndreptarea relelor, la tămăduirea, la împuţinarea, uşurarea şi la înlăturarea lor.

Mulţi oameni suferă de răul pe care îl fac singuri, mulţi suferă de răul pe care li-l fac alţii. Între aceştia sunt unii care, deşi nu fac rău nimănui, deşi sunt binevoitori, drepţi şi paşnici, au de suferit necazul răutăţii altora.

Fără a cunoaşte pe toţi oamenii şi toate suferinţele şi nedreptăţile omeneşti, suferă din vina lor, din neglijenţă, din lipsă de atenţie şi chiar din cauze care nu se pot prevedea sau cunoaşte dinainte, cum sunt molipsirile de unele boli, necunoaşterea unor stări şi cauze care fac rău.

Sunt şi cazuri datorate întâmplării, unor accidente care nu puteau fi evitate, lipsei unor mijloace sau putinţa de apărare, cutremurele mari, izbucnirile vulcanilor, acolo unde se produc inundaţiile mari, cum au fost şi cele din ţara noastră, ciocniri şi alte accidente de trenuri, prăbuşiri de avioane, scufundări de vapoare, diferite explozii.

Cazurile se înmulţesc, pericolele cresc, suferinţele omeneşti sporesc. Să ne gândim însă la cele omeneşti, cazuri şi cauze de care suferă mai ales unii oameni buni. Nedumerirea lor şi a noastră provine de acolo că sunt oameni nevinovaţi cei ce suferă.
Obişnuiţi să ne plângem de grijile şi de suferinţele noastre, de câte necazuri şi dureri avem, obişnuiţi să lăsăm în grija lui Dumnezeu starea noastră, necazurile şi cauzele şi uşurarea lor, ne întrebăm:„De ce şi drepţii sunt încercaţi cu suferinţe?”

Dumnezeu Atotştiutorul, Atotţiitorul şi Atotputernicul are dreptul Său de Părinte şi Stăpân de a aprecia şi a judeca gândurile noastre, faptele noastre, greşelile şi păcatele noastre. Este în dreptul Său şi stă în puterea Sa de a pedepsi încă din această viaţă pe unii oameni, pentru păcatele lor, sau a nu pedepsi pe alţii pentru ale lor. Într-un caz şi în altul, nu ne este dat nouă să apreciem şi să hotărâm ceea ce ţine de judecata lui Dumnezeu. Nu ne este îngăduit să gândim şi să căutăm a înţelege cât se poate întrebarea pe care am pus-o la începutul cuvântării noastre: De ce şi cei drepţi sunt încercaţi de suferinţe?

Dar sunt oare asemenea oameni – drepţi – înaintea lui Dumnezeu şi a noastră? Şi dacă sunt, nu ne miră, oare, pentru aceasta, faptul suferinţei lor? Întrebarea sună ca o îngrijorare pentru lumea drepţilor, încercaţi în suferinţă. Deasupra oricărei încercări şi întrebări stă judecata cea mare şi definitivă a lui Dumnezeu, asupra căreia ne lămureşte Mântuitorul în Sfânta Evanghelie după Matei (25, 31-46), despre judecata viitoare.
Drepţi încercaţi cu suferinţe au fost mulţi în Biserica creştină, încă de la începutul ei. Au fost asemenea drepţi încercaţi cu suferinţe în aşteptarea izbăvirii lor celei mari şi definitive şi fericite, Sfinţii Apostoli şi toţi ucenicii Domnului care au avut a suferi dintru început. Au fost toţi ucenicii care le-au urmat în credinţă, cu răbdare şi jertfelnicie.

Au fost cetele şi şirurile de mucenici ai Bisericii din toate timpurile, şi mai ales pe vremea prigoanei asupra Bisericii lui Hristos, unii drepţi ai Vechiului Testament, prooroci şi alţii, care au suferit pentru credinţa lor.

Şi a fost acel mare, vrednic şi pilduitor chip de credincios dăruit şi devotat lui Dumnezeu şi credinţei, dreptul Iov, încercat în credinţa sa, cum n-a fost altul, tare în răbdare şi fără seamăn.
Cartea spune că Iov era cel mai bogat şi mai însemnat om. Nenorociri după nenorociri l-au lăsat sărac, lipsit de toate şi de copii. Deoarece îşi păstra întreagă şi neclintită credinţa în Dumnezeu, diavolul l-a ispitit pentru ca el să o piardă. Soţia sa însăşi l-a certat că rămâne statornic în credinţa sa, zicând: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori”.
Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu pe cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?”. Şi cu toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc (Iov 2, 9-10). Prietenii lui îl sfătuiau şi mai rău. Iov i-a înfruntat şi a rămas credincios lui Dumnezeu, Care i-a redat tot ce pierduse, averea, copiii şi toată fericirea vieţii dinainte, ba chiar mai mult.

Pe cei drepţi, încercările suferinţei îi întăresc sufleteşte. Cei drepţi au puterea şi mângâierea virtuţilor lor. Ei au credinţă neclintită şi nădejde neînfrânată. Sufletul lor este bogat în darurile harului. Sfântul Apostol Pavel scria Galatenilor: „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, cumpătarea. Împotriva acestora nu este Lege”.

Încercarea cu suferinţe măreşte tăria sufletească. Ea face din credinţă o putere mai mare. Ea înarmează pe creştin în lupta lui cu greutăţile, cu ispitele, cu primejdiile vieţii. Încercarea cu suferinţe este un examen al omului credincios, o probă de tărie, de întărire.

Sfântul Apostol Pavel a fost unul din cei mai încercaţi creştini. El a trecut prin multe şi grele suferinţe de la păgâni şi de la iudei. Îndeosebi aceştia i-au pus viaţa în cumpănă, căci scrie în această privinţă (II Corinteni 11, 23-31).

El face o regulă a vieţii creştinilor din voia şi poruncile lui Dumnezeu. Efesenilor le scrie că roada luminii stă în ceea ce este bun, drept şi adevărat, să se comporte ca fii ai luminii: „Cercetaţi ce este plăcut Domnului şi nu luaţi parte la faptele întunericului şi osândiţi-le” (Efeseni 5, 9-11).

Sunt multe de învăţat pentru cunoştinţele noastre creştine şi pentru viaţa şi purtarea noastră de creştini. Să dorim şi să ne ostenim a învăţa cât mai mult cele de o asemenea trebuinţă. Sfintele Evanghelii şi Epistolele ne învaţă multe. Ne învaţă, de asemenea, cărţile din Vechiul Testament, cum sunt Psalmii, Proverbele, Eccleziastul, Înţelepciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah etc.

Învăţând astfel, adunăm merinde pentru viaţa noastră sufletească şi pentru mântuirea noastră, cea dorită, adusă şi învăţată nouă de Dumnezeu, Căruia slavă să-I aducem şi mulţumire în veci. Amin.

Teodor M. Popescu (1893 – 1973), teolog, profesor de istorie bisericeasca.

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: