:
you're reading...
articole recente

Ieromonah Adrian Făgeţeanu: Tipuri de persoane pseudo-duhovniceşti . Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”

Tipuri de persoane pseudo-duhovniceşti

Iisus

“Promotorii unor învăţături şi practici noi, exponenţi ai  falsului  misticism,  străini  de  Tradiţia  şi  de  Duhul Bisericii  Ortodoxe,  sunt  adesea  oameni  nelămuriţi  în probleme de morală, de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori însă, ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna  ca  metodă  de  îmbogăţire  materială  şi  de alterare  a  bunei  credinţe  a  oamenilor  cu  care  ei  vin  în legătură [În  general,  proorocii  mincinoşi  aduc  cu  ei  o  serie  de  erezii doctrinare şi de practici cu care se manifestă în public. De exemplu, proorocii cu iz oriental aduc cu ei teoriile eretice ale predestinaţiei şi reîncarnării,  teorii  nelipsite  din  suportul  doctrinar  al  celor  care  se ocupă  cu  yoga,  astrologia,  bioenergia,  radiestezia,  parapsihologia, etc.;  pentru  toţi  aceşti  oameni  rătăciţi  există  încă  şansa  şi  calea revenirii în sânul Bisericii: lepădarea definitivă de diavol (şi de toate lucrurile lui) şi unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi virtuţile creştine.]

3.1. Tipul patologic

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei, activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus” prin care îşi alimentează mândria  cu  investirea  unor  misiuni  importante  chiar pentru omenirea întreagă. Între  aceşti  autointitulaţi  „prooroci”,  unii  sunt psihopaţi  confirmaţi  de  ştiinţa  medicală,  iar  tratarea  lor necesită  şi  o  intervenţie  clinică  (tratament,  internare  în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi  evidentă,  se  dau  drept  reprezentanţi  ai  unei spiritualităţi  autentice,  cucerindu-şi  adepţii  prin convingerea  puternică  în  ceea  ce  spun,  convingere susţinută  şi  prin  manifestări  exterioare  agresive,  uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate. Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi  [Mesageri, trimişi speciali, mediumi]  şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori, până la sacralizarea propriilor persoane şi  obiecte (delir de  grandoare).  Au  adesea  „vedenii  în  duh”  sau „convorbiri  cu  îngeri”,  despre  a  căror  valoare  nu  se consultă niciodată cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel  de  autonomie  în  cele  spirituale,  întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi şi nu pe Dumnezeu [Profeteasa” Vassula este un exemplu grăitor. Toate cărţile ei sunt pline  de  manifestările  unui  duh  care  are  nevoie  să  se  prezinte  de fiecare dată şi care o încurajează, stimulându-i mândria. Toţi aceşti „aleşi” ignoră voit sau nu mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos!” (2 Cor. 4,5).]. Unii ca aceştia  nu  cunosc  nimic  despre  smerenia  adevărată, despre  dreapta  socotinţă,  despre  deosebirea  duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin drept-măritor. Toţi  aceşti  „prooroci”,  având  „comunicări  directe cu  Dumnezeu”,  se  cred  mai  presus  chiar  şi  de  Sfânta Scriptură  pe  care  o  folosesc  ca  să-şi  argumenteze „misiunea”,  făcând  de  obicei,  propagandă  de  grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia,  provocând  mari  crize  sufleteşti  în  ascultătorii naivi şi nepregătiţi, şi aproape terorizându-i cu propriile lor  obsesii  şi  nelinişti.  Lângă  ei  nu  ai  sentimentul seninătăţii,  al  odihnei  şi  al  bucuriei  pe  care-l  trăieşti  la întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului  îl  ating  fanaticii,  manevraţi  clar  din umbră  de  duhurile  viclene  care-i  aruncă  în  excese  şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.

3.2. Tipul primitiv, credulul

Tipul primitiv, credulul este omul sănătos la minte şi  la  trup,  dar  care  din  motive  de  neputinţă  intelectuală este  aproape  totdeauna  ignorant;  deseori  se  mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui „prooroc”  de  tipul  întâi.  Totuşi,  se  poate  îndrepta  mai uşor, se poate educa prin cateheză. În  predicile  lui,  acordă  prioritate  unor  lucruri minore  ca  regulile  de  mâncare,  de  somn,  de îmbrăcăminte, de respectarea ad litteram a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune,  consumând  excesiv  cărţi  şi  cărticele  apocrife (gen  Epistolia,  Talismanul  Mântuitorului,  Visul  Maicii Domnului,  îndoielnica  scriere  Evanghelia  după  Toma, etc.). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure” care circulă între cei de o stare cu el. Credinciosul  „primitiv”  este  robul  formelor  care fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci  un  act  de  magie.  În  fond,  atenţia  omului  îi  este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus  Hristos,  la  simple  practici  care  prin  ele  însele  pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Astfel,  omul  se  poate  desfigura  treptat  reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti) fără a-şi  lumina  gândirea  cu  înţelesul  lor.  Se  crede  lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor  din  reţetă,  după  care  îşi  poate  lua  libertăţi morale,  apărat  de  faptul  că  această  împăcare  e  astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi  neinstruiţi,  printre  sectanţii  extremişti  şi  adepţii vechiului  calendar  la  noi,  nu-i  poate  afecta  totuşi,  pe oamenii  care  au  o  cultură  şi  pregătire  religioasă  cât  de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena, însă,  mulţimi  rămase  încă  la  o  mentalitate  înapoiată  şi poate  da  mult  de  lucru  slujitorilor  Bisericii  deoarece strâmbă  cu  totul  spiritul  larg,  înţelegător  şi  iubitor  al Ortodoxiei. „Dacă  tipul  patologic  trebuie  internat  şi  vindecat, tipul  primitiv  trebuie  lămurit  prin  mijloacele  pe  care Biserica  le  are  la  îndemână.”  Deseori  credincioşii  cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii  de  sfinţi  la  tot  pasul,  incapabili  să  discearnă duhurile,  îl  ajută  pe  un  astfel  de  „propovăduitor”  să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.

3.3. Impostorul

Impostorul  sau  „misticul”  mascat  vine  cu  gândul precis  de  a  induce  în  eroare  persoana  şi  valoarea  sa, simulând  sfinţenia  pe  care,  de  fapt,  n-o  poate  realiza  şi prin  aceasta  asemănându-se  cu  întâiul  impostor, ocrotitorul  lui  (diavolul).  Precum  acela  a  vrut  să  fie  ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca  om  sfânt  şi  luminat.  Impostorul  şi  făţarnicul,  „lupi îmbrăcaţi  în  haine  de  oi”  (Matei  7,  15),  simulează  şi, totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al  Ortodoxiei,  urmărind  intenţionat  înşelarea  bunei-credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează în avânt şi în perseverenţă, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate,  e  un  orgoliu  nemăsurat,  o  sete  demonică  de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de  neglijat.  Prin  felul  de  a  vorbi,  de  a  se  mişca,  de  a simula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală dezbinând credinţa şi  derutând pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii  şi  al  credincioşilor,  ci  doar  pentru  folosul propriu. Toate  persoanele  pseudo-duhovniceşti  care  apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitaţie; cei  care  cad  victime  învăţăturilor  şi  practicilor  unor asemenea „prooroci mincinoşi” fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare  a  dreptei  credinţe,  a  Tradiţiei  ortodoxe autentice şi a netrăirii ei.

4.  Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”

Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează  la  alţii  reclama  propriilor  virtuţi;  „poziţia sigură  în  spiritualitatea  ortodoxă  este  cea  din  smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti  reale,  au  putut  să  le  păstreze  şi  au  putut folosi şi pe alţii cu ele. Pe aceştia îi impune Însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii,  Duh  care  respiră  nevăzut  şi  discret  prin  toată lucrarea  lor,  iar  sentimentele  pe  care  le  angajează  în credincioşi  nu  cad  sub  cenzura  îndoielii.  Dacă  un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o progresiv, în timp, fără publicitate,  fără  „eu”  la  orice  pas  şi  fără  adunare  de „partizani”.De  aceea,  din  momentul  apariţiei  unui  nou „prooroc”,  se  cuvine  ca  Biserica,  prin  preoţii  şi învăţătorii ei, să-l cerceteze şi să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare: 1)  în  legătură  cu  persoana  lui:  dacă  este  sau  nu sănătos  la  minte,  smerit,  evlavios,  bun  cunoscător  al Ortodoxiei, lipsit de patimi; 2)  în  legătură  cu  mesajul  lui:  dacă  nu  e  în contradicţie  cu  datele  Revelaţiei  dumnezeieşti,  dacă  nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede; 3) în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui. Biserica  nu  trebuie  să  tolereze  sau  să  aştepte maturizarea cazurilor de fals  misticism;  extinderea unor asemenea  cazuri  poate  genera  secte  şi  chiar  erezii.  Nu trebuie  îngăduit  (atenţie!)  ca  turma  lui  Hristos  să  fie dezbinată! Primul  lucru  care  trebuie  făcut  după  identificarea falsului  este  contracararea  lui  cu  toate  mijloacele misionare  pe  care  rânduiala  bisericească  le  prescrie. Tratativele  politicoase  şi  aşteptarea  ca  aceşti  „prooroci” să  dea  singuri  faliment  nu  sunt  indicate  întrucât  le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei  căzuţi  în  rătăcire  sunt  metodele  principale  pentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei trăite şi explicitate de  Sfinţi.  În  general,  într-o  formă  de  fals  misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se  oferă  noutatea,  senzaţionalul,  mirajul  unor experienţe  mai  deosebite,  accesul  la  unele  „taine” descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi  chiar  exersarea  unor  „semne  şi  minuni paranormale”.  Aceste  experienţe,  precum  vedem,  nu intră în viaţa normală a unui bun creştin ortodox, luminat, care-şi  păzeşte  sufletul  pe  drumul  lin  şi  drept  al sfinţeniei.  Ele  de  fapt,  nu  sunt  cuprinse  în  cele  nouă Fericiri ale Mântuitorului. 

5.  Unele practici necanonice

Dacă  în  evlavia  sănătoasă  atenţia  omului  este centrată  pe  relaţia  lui  de  iubire  cu  Dumnezeu  şi  cu semenii,  pe  preţuirea  celuilalt  prin  smerirea  de  sine,  în falsul  misticism  în  centru  nu  mai  e  loc  nici  pentru Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de  propria  persoană  închisă  în  sine  ,  suficientă  sieşi, separată de semeni prin mândrie. Iubirea conştientă a lui Dumnezeu şi a semenilor e înlocuită, în consecinţă, şi în planul trăirii liturgice cu anumite practici şi „ritualuri de cult” noi şi nerecunoscute de întreaga Biserică. În  Ortodoxie,  toate  rânduielile  liturgice,  fiind actualizări ale momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie şi de comuniune între oameni căci aduc credincioşilor conştienţi harul Duhului Sfânt,  harul  Duhului  Iubirii  dumnezeieşti.  În  toate rânduielile de cult lucrează Însuşi Mântuitorul Hristos – izvorul  harului  –  printr-un  dialog  iubitor  şi  raţional  cu noi, şi ne angajează şi pe noi la iubire unii pentru alţii. De aceea,  să  fim  clar  înţeleşi  că  nu  aprinsul  mecanic  a  9 lumânări  sau  acatistele  date  la  7  biserici  simultan  sau împlinirea strictă a pravilei de post şi rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” ne ajută  automat  la  mântuire,  ci  păzirea  poruncilor  lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Mulţi evită pe cât pot Taina  Spovedaniei,  canonul  de  pocăinţă  şi  virtuţile creştineşti absolut necesare mântuirii şi se îndreaptă spre „reţete  sigure”  de  genul  „9  Masluri” [Mulţi cred că numărul de 9 este mai important decât atenţia lor la slujbă şi decât urcuşul lor moral absolut necesar. ] ,  „rugăciuni  de  9 zile consecutive”, descântece şi tratamente pe la tot felul de ţigănci, prooroci, paranormali, etc.

Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică prezentă la tot mai mulţi credincioşi. Evitând intenţionat (din motive pur pământeşti) sau nu  catehizarea  credincioşilor  în  direcţia  creşterii  lor morale şi duhovniceşti, unii păstori sufleteşti acreditează şi întreţin o serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte le duc faima de mari „făcători de minuni”, iar pe  de  altă  parte  ţin  oamenii  într-o  stare  de  confuzie spirituală ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetişistă. „Prin practici de felul acesta nu se mai serveşte opera de educare şi spiritualizare a sufletelor prin religie, ci  sub  forme creştine se serveşte opera de scufundare a lor  în  imoralitate  şi  în  întunericul  şi  robia  unor  puteri obscure care se dezlănţuie prin practici de sugestie şi de magie.” [Preot Prof. Dumitru Stăniloae]

5.1. Exemple

Poate unora dintre practicile enunţate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment (e mai mult o autosugestie), totuşi, ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune întrucât  sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor  real,  fie  chiar  profanatoare  ale  Tradiţiei  autentice. Unele dintre aceste practici sunt întreţinute de către unii preoţi  sau  călugări,  altele  de  creştini  mireni,  bineînţeles promotorii  lor  încadrându-se  în  tipologia  expusă  mai înainte. Unele sunt inovaţii şi improvizaţii liturgice  [Vezi şi articolul Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, De ce este necesară şi obligatorie uniformizarea liturgică în Biserica Ortodoxă Română, în „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 225, 15 iunie 1999.], altele sunt  deformări  voite  [Toate  putând  fi  denumite  generic  „născociri  popeşti”,  nu  toate având însă aceeaşi gravitate. ]  ale  rânduielilor  liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete băbeşti” cu origini în vrăjitoria populară.  Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi: – deschiderea  cărţii  (sau  a  Pravilei  sau  a  Psaltirii sau  a  Sfintei  Evanghelii,  uneori  la  sfârşitul  Sfântului Maslu)  pentru  a  iscodi  viitorul  [Practică  destul  de  răspândită  şi  încurajată  chiar  prin  unele mănăstiri. Vezi  un răspuns detaliat la Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner, Bucureşti, p. 175. ]urmată  de  tâlcuirea fragmentului  de  text  ce  cade  mai  întâi  sub  ochii „credinciosului” [Sensul corect este „credulului”.]  care  eventual  a  ţinut  trei  zile  de  post negru [Vezi  şi  la  Părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti,  p.  12 (material bătut la  maşină, circulă printre credincioşi; acest  material se  găseşte  publicat  selectiv  şi  în  „Porunca  iubirii”,  revistă  de spiritualitate creştin-ortodoxă, nr. 5, 6 / 1999 şi 1 / 2000, editată la Sibiu  de  Asociaţia  pentru  isihasm).  Practici  eronate  de  felul  acesta sunt  promovate  şi  de  Preot  Alexandru  Argatu,  în  Viaţa Arhimandritului  Ilarion  Argatu,  Editura  Plumb,  Bacău,  2000. Sfaturile  date  în  paginile  92-95  şi  120-]împărţirea  de  părticele  (miride)  luate  de  pe Sfântul  Disc  şi  date  „credinciosului”  cu  menţiunea  că „ele sunt mai mari în sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi  se  iau  după  o  zi  de  post  total” [Părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti]  (de  unde  invenţia asta?);- oficierea  unor  „rugăciuni  şi  slujbe  speciale” pentru cei care s-au sinucis[Pentru  alte  detalii  puteţi  consulta  Pr.  Prof.  dr.  Nicolae  Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 269.] , pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii avortaţi [Părintele  Ilarion  Argatu,  Op.  cit.,  pp.  9-11.  Mai  circulă  printre creştini un „Acatist de pocăinţă” pentru femeile care au făcut avort. Şi  prin  această  producţie  specializată  pe  un  singur  păcat  se  poate ajunge la o repetiţie mecanică, exterioară, care creează ideea că prin ea se pot ocoli căinţa inimii, înnoirea vieţii în Hristos şi canoanele Bisericii.], lucru neadmis de Biserică; – omiterea exorcismelor de la Botez; – săvârşirea,  din  comoditate,  a  Tainei  Botezului numai prin stropire sau turnare[Practica, din nefericire, este foarte răspândită în Ardeal. „Biserica Ortodoxă  nu  admite  botezul  prin  turnare  sau  stropire  practicat  în bisericile  catolice,  în  cele  protestante  sau  la  unele  culte neoprotestante”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe înţelesul tuturor, p. 133).; ]- rebotezarea  celor  bolnavi  de  epilepsie  sau  a copiilor  „pentru  a  se  alunga  răul  din  om  şi  casă”  sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart dându-i un alt nume [Această batjocorire a Botezului înseamnă nu numai apostazia celor ce  săvârşesc  fapta  respectivă,  ci  şi  consacrarea  acelei  persoane bolnave  diavolului  odată  cu  renunţarea  la  acoperământul dumnezeiesc.  Vezi  şi  la  Preot  Alexandru  Argatu,  Viaţa Arhimandritului Ilarion Argatu, p. 13.; ]- „botezul” morţilor [„Nu  se  botează  şi  nici  nu  se  săvârşeşte  slujba  de  înmormântare pruncilor  născuţi  morţi  sau  care  mor  nebotezaţi.”  (Pr.  Prof.  dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 126).] sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc”  un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor”  care  descântă  şi  ghicesc  pe  la  ţară,  invenţie preluată şi de unii „popi mincinoşi” care câştigă bine de pe  urma  ei);  cei  ce  fac  un  lucru  ca  acesta  sunt  aspru mustraţi  de  către  Biserică,  prin  Canonul  47  al  Sfinţilor Apostoli,  „ca  unii  ce-şi  bat  joc  de  crucea  şi  moartea Domnului” [Canonul  47  Apostolic,  vezi  în  Aghiazmatar,  Editura  Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 14.] (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului);

  • săvârşirea  Spovedaniei  în  grup  la  adulţi,  uneori rostindu-se  doar  dezlegarea  cea  mare  urmată  chiar  de Sfânta  Împărtăşanie,  fără  nici  un  canon  dat  cuiva,  deşi unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în viaţă [Vezi  la  Preot  Simeon  Adrian,  în  Biserica,  sectele  şi  fraţii mincinoşi, Editura Pelerinul, Iaşi, 1998, p. 94.]săvârşirea  mărturisirii  păcatelor  în  faţa  icoanei Mântuitorului,  fără  preot,  acesta  citind  doar  dezlegarea finală;

– folosirea  doar  a  epitrahilului  la  Proscomidie,  la Botez,  sau  la  Spovedanie  de  către  preotul  duhovnic[Aceste  greşeli  şi  abateri  de  la  Tradiţie  arată  ca  sunt  şi  păstori sufleteşti care fac lucrul Domnului cu „nebăgare de seamă” (Ieremia 48,  10),  atitudine  care  le  demască  un  anume  dispreţ  faţă  de orânduiala  tipiconală  stabilită  de  Sfinţii  Părinţi,  dispreţ  care  se transmite prin imitaţie şi celor păstoriţi de ei.] (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede  ca  fiind  obligatorie  îmbrăcarea  felonului,  ca  la orice Sfântă Taină) [Pr.  Prof.  Liviu  Streza,  Păstrarea  unităţii  în  săvârşirea  cultului divin  şi  importanţa  ei  pentru  unitatea  Bisericii  Ortodoxe  Române. Combaterea inovaţiilor şi practicilor liturgice necanonice, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 2, martie-aprilie 1989, p.34.]

  • împărtăşirea cu Sfintele  Taine a celor ce sunt  în comă  sau  în  agonie  sau  tocmai  au  murit  (un  adevărat sacrilegiu  împotriva  Sfântului  Trup  şi  Sânge  al Mântuitorului Hristos);

  • atingerea  şi  păstrarea  (40  de  zile)  pe  sub  Sfânta Masă  a  unor  fotografii,  acte,  haine  şi  obiecte  ca  „să  se sfinţească” [„Păstrarea lucrurilor care nu au nici o legătură cu lucrarea sfântă care  se  săvârşeşte  în  altar  este  o  impietate,  un  abuz  şi  o  inovaţie liturgică. Altarul, fiind loc de sfinţenie şi destinat pentru un anumit scop,  nu  poate  fi  depozit  de  obiecte  personale  ale  credincioşilor.” Binecuvântarea obiectelor se face prin slujbe specifice (ierurgii), şi nicidecum  prin  simpla  lor  păstrare  în  altar.  Aceste  exagerări  şi abateri de la practica liturgică stabilită de Biserică „degenerează în practici care ne duc cu  gândul  mai  mult  la superstiţie şi  magie, de care  răuvoitorii  ne-au  acuzat  întotdeauna”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, pp. 58-59).]

  • păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru  riscant  pentru  slujitor  şi  generator  de  dezordine între credincioşi) [În unele biserici, unde se încurajează această practică, la Vohodul mare,  în  loc  de  a  se  păstra  liniştea,  atunci  începe  o  forfotă necuviincioasă şi tulburătoare.]

– atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li se ierta păcatele” [Nu se cuvine a întreţine o asemenea atitudine magică ce ocoleşte Spovedania şi exersarea în virtuţile creştine.]

  • abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

– călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”;

  • citirea  mai  deasă  (chiar  de  câteva  ori  pe  zi)  a Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele  vrăjmaşului  decât  al  Mântuitorului,  iar  unii credincioşi evită Taina Spovedaniei) [„Să  nu  uităm  un  lucru!  Pentru  înlăturarea  răului  din  existenţa fiecăruia dintre noi nu este suficientă simpla citire a Molitfelor, ca o citire magică, ci şi dorinţa noastră de a ne elibera de păcat, sub orice formă”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe  înţelesul tuturor, p. 193).]

– miruirea  fotografiilor  pentru  „a  le  merge  bine” celor din fotografii; [Practică magică scornită de unele „babe” dar încurajată şi de câţiva clerici.]

– împărţirea  de  tămâie  sau  cenuşă  din  cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);

– oficierea  unor  „slujbe  speciale”  de  „dezlegat  (şi spălat) cununiile şi vrăjile” [Aceste  practici  ca:  trecerea  rochiei  de  mireasă  prin  cununii  sau punerea ambelor cununii pe cap însoţite de o formulă improvizată de dezlegare universală sunt tot născociri ale unor preoţi (interesaţi nu de mântuirea credincioşilor şi de luminarea lor), născociri ce ţin de magie  şi  de  vrăjitorie  populară,  după  o  „semnificaţie”  numai  de  ei ştiută.]

  • înmormântarea seacă (fără mort);

  • condensarea  pentru  aceeaşi  persoană  a  2  sau  3 slujbe de pomenire a morţilor într-un singur parastas;

  • deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei;

– punerea  busuiocului  sub  pernă  fetei  ca  să  i  se descopere ursitul în vis;

  • încurajarea  unor  forme  de  evlavie  catolică: invocarea lui Anton de Padova, postul în ziua de marţi  (chiar  de  9  ori  consecutiv)  mai  ales  pentru  măritişul fetelor,  folosirea  de  statui  şi  tablouri  religioase necanonice.[ Pe lângă multe icoane şi tablouri necanonice, mai circulă printre creştini  „adevăratul  chip  al  lui  Iisus”,  un  tablou  (modificat  pe calculator după fotografia de pe „giulgiul” din Torino) care propune implicit  lumii  de  azi  tocmai  înlăturarea  icoanelor.  În  plus,  acest tablou este folosit chiar şi de „yoghinii creştini” în „meditaţiile” lor.]

– acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a  unor  vedenii  şi  vise  profetice  şi  chiar  recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri „speciale”;  [Ca în cazurile Maglavit, Noul Ierusalim – Pucioasa, Vladimireşti, Cocoş,  Ioneşti,  Parepa,  Videle,  Letca  Nouă,  Arad,  Medjugorje, Lourdes; vezi detalii la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 123.]

acreditarea  în  biserică  a  grupărilor  de  elită religioasă [Ca în cazurile „lucrării” lui Taica Părintele Visarion Iugulescu sau a turmei Sfântului Ilie unde toţi membrii se cred mai buni ca ceilalţi creştini;]

– acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor  de  vrăjitorie,  radiestezie,  bioenergie,  yoga, parapsihologie, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;

 – promovarea  unor  învăţături  şi  practici  noi  legate de  isihasm  străine  de  tradiţia  filocalică  şi  chiar profanatoare a ei; aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale [Ca cele propuse de Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru

  • „oratio mentis”; vezi şi la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 56.]… şi unele reţete de-a dreptul băbeşti:

– folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii  Domnului,  Epistolia  şi  Talismanul  Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.; 

  • punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă noul născut spor la bani);

  • ţinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta Împărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi);

–  dăruirea  unui  cocoş  preotului  slujitor  în  noaptea de  Înviere  (chipurile  pentru  cei  morţi  „nespovediţi, neîmpărtăşiţi, fără lumânare”);

–  aprinderea  a  7,  9,  12,  33  lumânări  în  formă  de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriză, obligatorie, fiind  la  ora  12  noaptea,  chipurile  pentru  îndeplinirea dorinţelor  (de  parcă  Dumnezeu  ar  fi  obligat  să-ţi îndeplinească dorinţa în urma acestui ritual fixist);[ Vezi şi la Părintele Ilarion Argatu,]

  săvârşirea  unor  „rugăciuni  de  blestem”  (nu  de îmblânzire)  a  duşmanilor,  uneori  ţinând  o  lumânare  cu flacăra în jos;

 –  darea  în  aceeaşi  dimineaţă,  personal,  a  9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii[În loc de a sta atent în biserică şi la slujbă, omul se risipeşte cu mintea pe stradă, epuizându-se fizic şi practic nefolosindu-se de nici o atmosferă de rugăciune de la bisericile pe la care trece.; ]

–  folosirea  unor  obiecte  bisericeşti  sau  a  unor părţi din ele în practicile vrăjitoreşti.

5.2. Observaţii

41110-1Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii: 1)  Toate  aceste  practici  sunt  aşa-zise  „tradiţii” locale,  variind  mult  de  la  un  mediu  (citadin  sau  sătesc, intelectual  ori  ignorant)  la  altul,  unele  sunt  foarte  noi, neacceptate,  ba  chiar  condamnate  de  Sfântul  Sinod (încă din 1952) şi chiar de toţi creştinii cu discernământ.

2)  În  general,  au răspândire între oamenii  creduli, neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om – iniţiatorul „tradiţiei”  –  care  este  ajutat  de  un  „colegiu”  (aceştia  îi asigură „capului” publicitatea şi promovarea învăţăturilor şi practicilor inventate de el).

3)  De  obicei  iniţiatorii  sunt  bărbaţi  care-şi  iau „libertăţile”  şi  prestanţa  de  a  inova  mai  uşor  (cad  mai uşor  pradă  duhului  rău  care  le  oferă  calitatea  de „înţelepţi”, „mentori”, „prooroci”).   4)  Femeile  sunt  preponderent  atrase  de  asemenea „tradiţii”  noi  pe  care  le  răspândesc  automat,  fără  a  se interesa  de  raportul  lor  cu  tradiţia  autentică  a  Bisericii Ortodoxe; ele aparţin tipului ignoranţilor şi primitivilor în credinţă.

5) În cazul în care iniţiatorul e preot hirotonit sau mai ales călugăr (şi eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea  proorociilor  şi  a  practicilor  scornite  de  el creşte între aderenţi, între viitoarele victime.

6)  Totdeauna  sunt  forme  exagerate  de  evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creştin, care reduc  actul  credinţei  la  forma  exterioară  şi  la  simplul ritual  mecanic,  magic.  Cei  care  le  practică  alunecă  în mândria  că  nu  sunt  ca  ceilalţi  creştini,  considerându-se mai „iniţiaţi” în credinţă.

7)  Folosindu-se  de  unele  tradiţii  bisericeşti adevărate,  „tradiţiile”  necanonice  le  compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios  de  sminteală  pentru  intelectuali  şi  de  înjosire  a Ortodoxiei de către sectanţi.

 8) Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii  Biserici  Ortodoxe  Române,  strecurând  chiar învăţături eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât între clerici, cât şi între credincioşi.

9)  Cei  care  săvârşesc  „exerciţiile”  duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor „le va merge sigur bine”, creându-şi iluzii şi speranţe deşarte.

 10)  Desconsideră  Sfintele  Taine,  ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate practicilor acestora  oculte,  exagerând  accesoriile  şi  pierzând  din vedere esenţialul însuşi.

 11)  Principala  ofensă  este  adusă  Tainei  Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii  îi  poartă,  pentru  mândria  lor,  pe  alte  drumuri, numai pe drumul pocăinţei nu.

12)  Unii  îşi  reduc  întreaga  viaţă  religioasă  la  un lanţ  de  asemenea  practici  necanonice,  lanţ  pe  care-l străbat  inconştient  (cu  discernământul  adormit);  au impresia  că  sunt  pe  calea  mântuirii  doar  făcând  aceste „exerciţii”,  permiţându-şi  chiar  fapte  imorale  uneori pentru  îndeplinirea  lor  (de  exemplu:  multe  femei  se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap).

13) Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung obsedaţi de scrupulozitatea lor, pierzându-şi libertatea de fii  prin  har  ai  lui  Dumnezeu.  Treptat,  încrâncenarea  şi îngustimea gândirii lor pot avea urmări psiho-patologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic.

14) În conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al  iubirii  de  oameni;  nici  o  tehnică  în  sine  nu  deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a  asumării  semenului  în  iubire.  Sunt  „exerciţii” individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala  secularizării  şi  a  individualismului  credinţei. Această  consecinţă  este  cea  mai  gravă,  căci  „din  cauza înmulţirii  fărădelegii,  dragostea  multora  se  va  răci” (Matei  24.12)  şi  mulţi  se  vor  abate  de  la  adevărata credinţă  la  forme  de  fals  misticism,  erezie,  idolatrie păgână şi vrăjitorie.

15)  Încurajarea  mai  mult  sau  mai  puţin  tacită  de către unii preoţi a unor asemenea forme de fals misticism şi practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înşişi credincioşii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului  şi  a  religiei. [Un serios motiv de sminteală pentru credincioşi este comoditatea păstorului care nu-şi pune sufletul pentru oile sale. De aici urmează şi  alte  două  consecinţe  grave  pentru  viaţa  parohiei  şi  a  Bisericii întregi:  1)  înstrăinarea  oamenilor  smintiţi  de  comunitatea credincioşilor,  şi  2)  scăderea  unităţii  de  credinţă  şi  iubire  între parohieni  şi  preot.  De  multe  ori  sminteala  se  poate  generaliza  în mintea multora asupra tuturor preoţilor, cum e cazul „intelectualilor” atei şi al celor deviaţi la secte. Or, preotul trebuie să fie un exemplu de  viaţă  sfântă  şi  de  înţelepciune,  atât  pentru  credincioşi,  cât  şi pentru cei ce rătăcesc în afara Bisericii. ]Creştinismul,  ca  religie  a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit  pe  minciuni  care  se  dezvăluie  rând  pe  rând  ca atare.

16)  Toate  aceste  forme  eronate  de  evlavie  trebuie demascate,  eliminate  şi  prevenite  prin  catehizarea credincioşilor  în  dreapta  şi  autentica  credinţă  creştină, prin  educarea  unui  discernământ  minimal  care  să  le permită oamenilor observarea şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase”. 

6.  Câteva sfaturi duhovniceşti 

Deşi pentru fiecare om în parte Dumnezeu are un plan distinct, o chemare şi o lucrare diferită, preotul, dorit de Dumnezeu mai înainte de a face lumea, nu trebuie să se  mândrească  de  acest  mare  har  (de  mijlocitor  pentru oameni),  ci  să  se  ostenească  pentru  a-l  face  bogat lucrător, înmulţind talanţii ce i s-au dăruit prin curăţirea de  patimi  şi  de  neştiinţă,  prin  jertfire  de  sine,  prin catehizarea şi buna îndrumare a credincioşilor la o viaţă morală superioară – adevăratul izvor al fericirii  şi vieţii veşnice. Exemplul personal al preotului stimulează şi pe credincioşi  la  o  sporire  în  credinţă,  în  înţelegere  şi  în bunătate. Preotul,  în  calitate  de  apostol  (trimis)  al  lui Dumnezeu,  are  obligaţia  de  a  fi  exemplu  de  credinţă  şi trăire  creştină.  El  trebuie  să  lupte  din  răsputeri  pentru sfinţirea  propriei  persoane  şi  să-şi  pună  viaţa  pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu spre păstorire, spre  călăuzire  pe  calea  mântuirii.  Altfel,  de  ce  a  ales această  cale?  La  hirotonia  sa,  în  clipa  punerii  mâinilor episcopului  pe  capul  său  şi  la  pogorârea  Duhului  Sfânt asupra  lui,  tânărul  aspirant  la  demnitatea  preoţească trebuie  să  conştientizeze  marea  răspundere  pe  care  şi-o asumă  şi  să  ceară,  ca  de  altfel  la  fiecare  Epicleză ulterioară,  înţelepciune,  dragoste  şi  smerenie,  daruri  şi virtuţi  dumnezeieşti  absolut  necesare  pastoraţiei autentice. În orice timp şi loc, preotul are datoria să-i înveţe pe credincioşi că fără împlinirea poruncilor dumnezeieşti viaţa  lor  religioasă  nu  este  decât  o  amăgire.  Frica  de Dumnezeu  este  începutul  înţelepciunii,  împlinirea poruncilor dumnezeieşti fiind izvorul tuturor bunătăţilor.

Credinciosul  trebuie  să  înţeleagă  rolul  sacramental (sfinţitor)  al  virtuţilor  şi  valoarea  ascetică  a  Sfintelor Taine,  faptele  bune  pregătindu-l  pe  om  şi  actualizând energiile dumnezeieşti primite prin Sfintele Taine. Omul nu  trebuie  să  stea  nesimţitor,  crezând  că  numai Dumnezeu „e obligat” să lucreze. Fără să facă bine altora omul nu se poate purifica de  răutăţi,  nu-şi  poate depăşi egoismul  şi  micimea  sufletească.  Acest  lucru  îşi  are începutul  bun  la  Spovedanie,  mărturisirea  păcatelor reprezentând startul corect în urcuşul duhovnicesc. Fără aceasta  omul  rătăceşte  încă  în  închipuire  de  sine,  în diverse forme ale înşelării vrăjmaşului. Unii  merg  la  preot  ca  la  un  oracol,  aşteptând  ca preotul  sau  Dumnezeu  să  le  rezolve  instantaneu problemele. Dar şi mai grav este că unii preoţi chiar se cred investiţi de sus cu darul clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânşii cu diagnostice scurte de genul: „Cutare  ţi-a  făcut  farmece.”  sau  „Aici  e  un  blestem  de până la al  nouălea neam.” sau „Sunt lucruri  necurate la mijloc.”  urmate  imediat  de  soluţia  „Vii  la  12  Masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpără de la pangar  40  de  lumânări  pentru  40  de  zile,  mir,  tămâie, etc.”.  În  aceste  situaţii,  „popa”  nu  se  comportă  ca  un slujitor  al  lui  Dumnezeu  şi  al  oamenilor,  ci  ca  un  lup îmbrăcat în piele de oaie, care caută să-şi mărească faima şi venitul prin intimidări de genul celor de mai sus. În loc să  cerceteze  viaţa  trecută  a  oamenilor,  explicându-le  că necazurile şi încercările prin care trec n-au numai cauze exterioare, şi înmuindu-le inima ca să se smerească şi să iubească  pe  Hristos  şi  pe  semenii  lor  iertând  tuturor  şi nemaipăcătuind,  un  asemenea  „popă”  se  foloseşte  de autoritatea veşmântului preoţesc în folosul personal.

La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe credincios să scoată la iveală nu numai păcatele, mizeriile  şi  răutăţile  făcute  (să  le  vădească  paguba vremelnică şi veşnică pe care o aduc omului), ci mai ales frumuseţile  interioare  latente  în  fiecare  om.  De  aceea, orice  om  trebuie  primit  cu  delicateţe  şi  înţelegere,  cu durere şi cu dragoste, ajutându-l să iasă din deznădejdea şi din scârba păcatului la lumina întâlnirii cu Dumnezeu cel Bun şi iubitor de oameni. Fiecare credincios  trebuie trezit la înţelegerea că Hristos S-a răstignit şi pentru el, că trebuie să ne răstignim şi noi faţă de păcat pentru a învia şi a via împreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui să-l facă pe credincios conştient şi de bunătăţile lui  interioare,  care  cu  cât  sunt  oferite  mai  mult  şi  mai dezinteresat  altora,  cu  atât  devin  mai  strălucitoare,  deşi nu trebuie să se mândrească cineva pentru asta. De asemenea, preotul trebuie să ţină seama, pentru fiecare  caz  în  parte,  de  împietrirea  sau  sfâşierea  inimii penitentului, de consecinţele (exemplul rău, complicitatea altora) şi de gravitatea păcatului, şi să aplice epitimia cea mai  potrivită.  Canonul  de  rugăciune,  post  şi  milostenie dat credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă  din  robia  păcatelor,  să  urască  păcatul  cu  toată grozăvia  lui  şi  să-i  stimuleze  dorul  după  cele  sfinte  şi veşnice.  Criteriul  absolut  pentru  apropierea credinciosului  de  Sfânta  Împărtăşanie  nu  trebuie  să  fie durata  canonului  (7  ani,  un  an,  o  lună)  de  oprire  de  la Sfintele  Taine,  ci  intensitatea  pocăinţei,  a  îndreptării, depăşirea  egoismului  propriu,  învierea  din  propriul mormânt  al  patimilor,  lucru  dovedit  şi  printr-o  lucrare corespunzătoare de misiune creştină între semeni. Un credincios care vine la Spovedanie, după ani buni  de  rătăcire  morală,  va  întâmpina  unele  greutăţi  în înţelegerea şi asumarea propriei condiţii de om păcătos şi bolnav  care  are  nevoie  de  vindecare.  Canonul  primit reprezintă tocmai acest tratament de durată mai mare sau mai mică, tratament absolut necesar curăţirii de urâţeniile păcatelor.  Canonul,  deci,  nu  este  o  pedeapsă  pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume  dacă  vrea  să  se  vindece  şi  să  se  mântuiască.

Cineva  care  a  rătăcit  ani  de  zile  în  păcate  grele  şi  are pretenţii  să  se  împărtăşească  imediat,  considerându-se vrednic  de  aceasta,  va  suferi  şi  mai  mult  după,  dacă preotul  duhovnic  nu-i  va  cerne  gândurile  şi  nu-i  va elimina,  în  timp,  mândria  şi  îndrăzneala  (atât  de păguboase  pentru  suflet)  prin  rânduirea  unui  canon adecvat,  prin  sfaturi,  mustrări  şi  încurajări.  Patimile cultivate  ani  de-a  rândul  trebuie  scoase  prin  lacrimi  şi nevoinţe,  printr-un  efort  susţinut,  conştient  şi  serios, altfel  vindecarea  omului  şi  viaţa  lui  religioasă  nu  sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe netratată. Iată  ce  cuvânt  frumos  de  învăţătură  scrie  în Aghiazmatar,  la  sfârşitul  rânduielii  Slujbei  Mărturisirii: „Pune,  dar,  de  acum  început  bun,  nădăjduind  spre Dumnezeu,  Cel  ce  poate  să-ţi  ajute;  şi  mai  vârtos  te păzeşte, ca să nu te întorci la greşelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele nici un folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru  cealaltă  arvunesc  osânda  veşnică  şi  chinul iadului.  Drept  aceea,  datori  suntem  toţi,  mici  şi  mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim,  ca  pururea  să  fim  întăriţi  cu  harul  lui Dumnezeu.”. Viaţa  religioasă  a  creştinului  ortodox,  preot (slujitor) sau credincios, trebuie să fie centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai  mult  sau  mai  puţin  improvizate.  Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii. Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de credinţă, de Dumnezeu, de semeni.  Această  situare  a  lor  în  afara  Bisericii  şi  a Liturghiei  le  demască  mândria  şi  egoismul  personal, răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De asemenea,  creştinul  participant  la  slujbele  bisericii  nu trebuie  să  fie  creştin  doar  duminica,  doar  când  e  în biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu  judecata  şi  bârfirea  altora),  ci  toată  viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată  un  proces  permanent,  o  luptă  continuă  cu omul  cel  vechi  (al  păcatului)  şi  o  afirmare  a  vieţii  şi luminii lui Hristos. De  exemplu,  patima  clevetirii  trece  neobservată, deşi ea este pricina multor necazuri, nelinişti şi supărări. Aproape toţi oamenii se consideră îndreptăţiţi să-i judece pe  alţii,  să-i  vorbească  de  rău,  să-i  calomnieze  cu îndârjire chiar, semănând şi cultivând otrava urii atât  în sine cât şi în ceilalţi, răspândind astfel răutatea şi mizeria, în  loc  să  biruiască  răul  cu  bineleDar,  dacă  cineva  va încerca  să  postească  de  bârfă  o  săptămână  (să  nu  mai vorbească pe nimeni de rău deloc) va putea înţelege cât de spurcată este această patimă şi câtă pace şi bucurie în suflet  aduc  tăcerea  şi  rugăciunea  pentru  alţii.  Apoi mărind  perioada  nelucrării  patimii,  aceasta  se dezrădăcinează,  se  usucă,  nemaifiind  alimentată,  iar rugăciunea devine mai curată şi mai spornică. Şi aşa se pot  elimina  toate  patimile,  aşa  mintea  devine  mai limpede,  mai  transparentă  voii  şi  gândirii  (înţelegerii) dumnezeieşti. Multă  atenţie  trebuie  avută  în  cazul  păcatelor legate  de  patima  desfrânării,  păcate  atât  de  urâte  şi  de grave înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oameni habar nu au că  fanteziile  erotice  promovate  astăzi  „fără  prejudecăţi” de mass-media sunt păcate împotriva firii, iar canoanele Sfinţilor Părinţi referitoare la ele sunt foarte aspre. Omul trebuie  conştientizat  şi  ajutat  să  iasă  din  răutatea  şi degradarea  în  care  a  căzut,  înainte  de  a  ajunge  la  alte răutăţi  şi  mai  mari  (perversiuni,  adultere,  avorturi,  boli grave şi incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza acestor  grave  păcate  viaţa  omului  este  chinuită  şi  de multe alte ispite.    Trebuie  întărită,  de  asemenea,  educaţia  creştină din  familie  şi  legătura  duhovnicească  a  năşiei,  naşii având răspunderea orientării şi formării creştine a finilor. Azi,  foarte  rar  mai  găseşti  naşi  şi  fini  care  să  se întâlnească  şi  în  afară  de  Paşti  şi  de  Crăciun,  în  afara obligaţiei de a aduce ploconul de Sărbători. Preotul  şi  credinciosul  angajaţi  într-o  relaţie  de ucenicie  duhovnicească  nu  trebuie  să  uite  niciodată scopul  vieţii  creştine:  dobândirea  Duhului  Sfânt, agonisirea iubirii de Dumnezeu şi de semeni într-un grad mereu mai înalt. Şi preotul şi credinciosul au datoria de a nu-l  sminti pe celălalt, de a nu-l  scârbi ori  a-l  împuţina prin despotism ori neascultare. Şi credinciosul trebuie să se  roage  lui  Dumnezeu  pentru  duhovnicul  său,  pentru preoţii şi episcopii Bisericii.

7.  Concluzii

Tradiţia  autentică  de  spiritualitate  românească  s-a păstrat  în  cuminţenie,  în  omenie,  în  lumină  şi  în simplitate,  pe  când  falsele  „tradiţii”  (amestecate  cu practici  păgâne,  cu  superstiţii,  cu  magie  populară) imprimă  omului  o  agitaţie,  o  atmosferă  ocultă, întortocheată,  o  imagine  răsturnată  despre  om  – comunitate  –  lume  –  Dumnezeu,  făcând  posibilă justificarea unor exhibiţii şi bizarerii străine Ortodoxiei.  Ortodoxia  pune  totdeauna  în  lumină  Adevărul  ca Persoană, pe Mântuitorul  Iisus Hristos şi iubirea Lui de oameni  prezentă  între  credincioşi,  în  Biserică,  în rânduielile  ei  sfinţitoare  şi  mântuitoare.  Orice  inovaţie, orice  abatere  de  la  Sfânta  Scriptură  şi  de  la  Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiţie” mistică sau practică  ce iese  din  cuminţenia Ortodoxiei este limpede străină de Duhul Adevărului şi deci, nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. De  aceea,  mai  mici  sau  mai  mari,  autohtone  sau exotice,  mai  restrânse  sau  mai  răspândite,  formele eronate  de  evlavie  (ca  mărturii  ale  existenţei  falsului misticism), înainte de a se încetăţeni ca „tradiţii”, trebuie să  fie  combătute  şi  eliminate  fără  rezerve  din  viaţa duhovnicească a credincioşilor creştini ortodocşi.   “

Extras din Ieromonah Adrian Făgețeanu, Ieromonah Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale?, Ed Sophia, București, 2004

     Ieromonah Adrian Făgeţeanu

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Radio Crestin – Ortodox

Colinde

RSS Agentia de stiri Basilica

  • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.

Cel mai frumos documentar despre Romania

trafic

%d blogeri au apreciat asta: