:
you're reading...
cateheza

Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie

Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie

    Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de exprimare a cultului creştin, fiind o rânduială de sfinte rugăciuni, care formează un mijloc de a ne pune la îndemână roadele Jertfei aduse de Mântuitorul, în scopul sfinţeniei şi al unirii noastre cu El, prin împărtăşirea cu Însuşi Trupul şi Sângele Său. În Biserica creştină Ortodoxă, se săvârşesc azi trei Sfinte Liturghii şi anume:

  1. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare

    Se săvârşeşte de zece ori pe an şi anume:

    • în Ajunul Naşterii Domnului
    • la 1 ianuarie
    • în Ajunul Bobotezii
    • în primele cinci Duminici din postul mare (nu în Duminica Floriilor)
    • în joia şi sâmbăta din săptămâna Sfintelor Patimi
  2. Liturghia Sfântului Grigore Dialogul

    Numită şi „Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite” a fost formulată probabil în perioada Apostolică, dar s-a fixat în scris abia către sfârşitul sec. VI de către Sfântul Grigore Dialogul şi se săvârşeşte în vremea Postului Mare şi anume:

    • în zilele de miercuri şi vineri, afară de Vinerea Patimilor Domnului
    • în zilele de luni, marţi şi miercuri din săptămâna Sfintelor Patimi.

    Liturghia aceasta nu are rânduiala proscomidiei.

  3. Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur

    Această Liturghie este o prescurtare a Liturghiei Sfântului Vasile şi ea se săvârşeşte în tot cursul anului, afară de zilele şi sărbătorile în care se săvârşeşte Liturghia Sfântului Vasile, ori a Sfântului Grigore Dialogul.

Atât Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, cât şi cea a Sfântului Ioan Gură de Aur se compune din trei părţi:

  • Proscomidia – slujba care cuprinde ritualul de pregătire şi binecuvântarea darurilor, rânduite pentru Sfânta Euharistie, scoţându-se în plus miride (părticele din Sfânta pâine), pentru pomenirea celor morţi şi vii. În zilele noastre rânduiala Proscomidiei se săvârşeşte în timpul Utreniei.
  • Liturghia catehumenilor, numită şi a „celor chemaţi”, adică a celor care în primele veacuri creştine se pregăteau să primească botezul (catehumeni). Această parte a Liturghiei ţine de la darea binecuvântării pentru începerea ei şi până la ectenia „câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi…”
  • Liturghia credincioşilor, sau „Liturghia celor botezaţi”. Această parte, a treia şi ultima, cuprinde rânduiala rugăciunilor de la ectenia „câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi…” şi până la Optus (sfârşitul Sfintei Liturghii).

Timpul de săvârşire a Sfintei Liturghii

Se săvârşeşte o singură dată pe zi, de obicei la ceasul al treilea din zi, care corespunde cu ora 9 de dimineaţă, pentru că la această oră Duhul Sfânt, în chipul limbilor de foc, s-a coborât peste sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii (Rusaliilor). Excepţie se face în noaptea Paştelui, iar în unele părţi se obişnuieşte a se săvârşi Sfânta Liturghie în noaptea Crăciunului şi a Bobotezii.

Când nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie

  • în vinerea din săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului
  • luni şi marţi din prima săptămână a Postului Mare
  • miercuri şi vineri din săptămâna brânzii (Postul Mare)
  • vineri dinaintea Praznicului Naşterii Domnului şi cel al Bobotezii, când acestea cad Duminica sau lunea

Pentru a înţelege şi cunoaşte mai bine desfăşurarea Sfântei Liturghii iată câteva fragmente din „Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă” (tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Înalt Prea Sfinţitului Iustinian Patriarhul României în anul 1952 de Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, retipărită în anul 1992 la Bucureşti, în anul 1993 la Cluj iar în anul 1996 la Iaşi):

Care sunt părţile mai de seamă ale Liturghiei catehumenilor?

Acestea sunt următoarele:

  • Binecuvântarea mare
  • Ectenia mare
  • Antifoanele
  • Vohodul mic sau ieşirea cu Sf. Evanghelie
  • Imnul trisaghion (Sfinte Dumnezeule…)
  • Citirile din Sfânta Scriptura (Apostolul şi Evanghelia)
  • Ectenia stăruitoare sau întreită
  • Ectenia pentru catehumeni

Ce binecuvântare se dă la începutul Liturghiei şi care este înţelesul ei?

Se dă binecuvântarea cea mare prin cuvintele: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Spunând aceste cuvinte, preotul face semnul crucii cu Evanghelia peste antimisul de pe Sfânta Masa. Credincioşii, binecuvântând împreună cu preotul pe Dumnezeu, vor fi binecuvântaţi ei înşişi de El. Prin aceste cuvinte exprimă şi o speranţă că vom face parte din împărăţia cerească, din împărăţia luminii şi a iubirii Preasfântei Treimi, a Cărei intrare o pregăteşte Sfânta Liturghie.

Ce este Ectenia mare?

Este o rugăciune rostită de diacon, din mijlocul bisericii sau de un preot din altar şi alcătuită din mai multe cereri pentru felurite trebuinţe sufleteşti şi materiale ale obştii credincioşilor. La fiecare dintre aceste cereri, credincioşii (strana, cântăreţii sau corul) răspund: „Doamne miluieşte!”, strigăt pios după ajutorul lui Dumnezeu. Ectenia mare o găsim şi la începutul altor slujbe, ca Vecernia şi Utrenia etc.

Ce sunt Antifoanele care urmează după Ectenia mare şi ce închipuie?

Sunt trei imne cântate pe rând de cele două strane. Dintre acestea unele au fost alcătuite de împăratul bizantin Justinian în cinstea Mântuitorului. Fiind alcătuite parte din versete din Psalmi, parte din cântări ale Legii Noi, Antifoanele ne duc cu gândul la vremea când Mântuitorul venise pe pământ, era în lume, dar lumea încă nu-L cunoştea. Ele închipuie vremea dinainte de Sf. Ioan Botezătorul, dinainte de a se aprinde Lumina (Ioan l, 8-10), când era încă nevoie de prooroci care să vestească venirea Domnului. De aceea se cântă la Antifoane psalmii profetici, în care se prooroceşte aceasta venire. Fericirile alcătuiesc Antifonul din urmă. Ele fac parte din cea dintâi cuvântare mare (Predica de pe munte), ţinută de Mântuitorul Hristos oamenilor (Matei 5, 3-12) şi închipuie începerea lucrării în lume a Domnului. Deschiderea uşilor împărăţeşti la sfârşitul Antifonului al treilea arată că Mântuitorul iese din taina vieţii necunoscute de până acum şi Se arată lumii.

Ce închipuie Vohodul cel mic sau ieşirea cu Sfânta Evanghelie?

Închipuie ieşirea Mântuitorului în lume, spre propovăduirea Evangheliei. Sf. Evanghelie întruchipează pe Hristos însuşi; de aceea cântăm acum: „Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos”. Luminile care sunt purtate înainte închipuie pe Sfântul Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, cel care a pregătit calea Domnului (Marcu 1, 2-3), şi pe toţi proorocii Legii Vechi, care au prevestit venirea Lui.

Ce înseamnă cuvintele „Înţelepciune drepţi”?

Prin aceste cuvinte preotul sau diaconul arată poporului Sf. Evanghelie, înălţtând-o în văzul tuturor, înainte de a intra în Sf. Altar. Prin ele preotul vrea să spună credincioşilor: „Această Sfântă Evanghelie, care se va citi îndată, este şi adevărată înţelepciune: dumnezeiască (I Cor. 1, 24-30 şi Col. 2, 2, 3); se cuvine, deci, s-o ascultaţi stând drepţi în picioare, în semn de respect, iar nu stând jos, ca până acum”. La noi însă credincioşii îşi arată respectul faţă de Sf. Evanghelie îngenunchind în timpul citirii ei, ca şi cum ar asculta pe Domnul însuşi. Cei care stau în picioare nu fac un păcat.

Ce închipuie Apostolul şi Evanghelia?

Apostolul, adică citirea unei bucăţi din Faptele sau din Epistolele Apostolilor, închipuie trimiterea Sfinţilor Apostoli la propovăduire, iar citirea Evangheliei închipuie pe Însuşi Mântuitorul propovăduind mulţimilor.

Ce închipuie cădirea sau tămâierea din timpul Apostolului?

Închipuie atât pe Sf. Apostoli, cât şi mireasma învăţăturii dumnezeieşti răspândite de ei în toată Biserica, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoştinţei Sale! Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos, între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier” (II Cor. 2, 14-15).

De ce partea a doua a Liturghiei se numeşte „Liturghia credincioşilor”?

Se numeşte aşa pentru că în vechime nu puteau lua parte la săvârşirea ei decât credincioşii, adică creştinii care primiseră botezul şi care nu se făcuseră vinovaţi de păcate grele. Cei ce trebuiau să se pocăiască pentru păcate ieşeau din biserică odată cu catehumenii. E cea mai sfântă parte a Liturghiei, fiindcă în timpul ei se săvârşeşte Sfânta Taină a Euharistiei. De aceea se mai numeşte şi Liturghia Euharistică sau propriu-zisă. Începe cu ectenia: „Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm!” şi ţine până la sfârşitul Liturghiei.

Care este miezul sau inima Liturghiei credincioşilor?

Este săvârşirea sau aducerea Sfintei Jertfe, adică sfinţirea şi prefacerea Darurilor în Sfântul Trup şi Sânge şi apoi împărtăşirea cu ele.

Unde se face sfinţirea Darurilor?

Pe Sfânta Masă, dar cinstitele Daruri se află până acum tot la proscomidiar şi deci trebuie aduse la Sfânta Masă.

Când se face această aducere?

În timpul Vohodului mare sau al ieşirii cu cinstitele Daruri.

Ce închipuie Vohodul mare sau ieşirea cu Sfântele Daruri?

Este strămutarea sărbătorească a cinstitelor Daruri de la Proscomidie, unde au fost pregătite, prin mijlocul bisericii, la Sf. Masă, unde urmează să fie sfinţite, prin puterea Duhului Sfânt invocată de episcopul sau preotul liturghisitor asupra lor (epicleza). Aceasta închipuie ultimul drum făcut de Domnul din Betania în Ierusalim, înainte de Patimile şi moartea Sa, adică intrarea Sa triumfală în Ierusalim, unde trebuia să Se jertfească. Mai înseamnă procesiunea de îngropare a Domnului, adică ducerea Sfântului Său Trup de la Golgota la locul unde era săpat mormântul. Preotul şi diaconul, care poartă Sf. Disc şi Sf. Potir cu cinstitele Daruri, închipuie acum pe Iosif din Arimateea şi pe Nicodim, care au coborât trupul Domnului de pe Cruce şi l-au pus în mormânt.

Pentru ce preotul oprindu-se cu cinstitele Daruri în mijlocul bisericii, face aici pomeniri?

Pomenirile de aici se fac după pilda tâlharului răstignit în dreapta lui Iisus, care a câştigat făgăduinţa raiului, pentru că a rugat pe Domnul: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!” (Luca 23, 42).

Ce face preotul după ce intră cu cinstitele Daruri în Altar şi ce închipuie cele ce se fac atunci?

Preotul aşază cinstitele Daruri pe Sf. Antimis care se găseşte întins pe Sf. Masă, ia acoperămintele cele mici şi le pune deoparte, pune peste Sf. Disc şi Sf. Potir acoperământul cel mare, le tămâie şi apoi închide uşile împărăteşti şi trage dvera (perdeaua). Sfânta Masă închipuie acum Golgota (locul Răstignirii) sau grădina în care se află mormântul Domnului. Aşezarea cinstitelor Daruri pe ea înseamnă punerea în mormânt a Domnului. Sfântul Antimis şi Sfântul Disc ţin locul mormântului; cele două acoperăminte mici sunt ştergarul sau năframa pusă pe faţa Domnului şi giulgiurile cu care a fost înfăşurat; acoperământul cel mare este piatra pusă pe intrarea mormântului; cădirea Darurilor aminteşte aromatele cu care a fost uns trupul Domnului şi miresmele aduse de sfintele femei (mironosiţe) la îngropare (Ioan 19, 39-40). Steluţa care rămâne pe Sf. Disc este pecetea pusă pe piatra mormântului, închiderea uşilor împărăteşti închipuie pogorârea Domnului la iad cu sufletul, iar tragerea dverei (perdelei) închipuie înconjurarea mormântului cu strajă (Matei 27, 62-66). De aceea şi rugăciunile pe care le rosteşte acum preotul ne vorbesc de patimile, moartea şi îngroparea Domnului.

Sfinţirea Darurilor se face îndată după punerea lor pe Sfânta Masă?

Nu. Ci se face mai întâi pregătirea sufletească a credincioşilor, în vederea acestei înfricoşate clipe a Sfintei Liturghii.

Cum se face această pregătire sau ce ni se cere pentru a lua parte cu vrednicie la aducerea Sfintei Jertfe?

Iubire şi pace între noi şi credinţă fierbinte.

Cum ne arătăm acum iubirea dintre noi?

După o ectenie în care rugăm pe Dumnezeu să ne dea o zi bună, de pace, iertare de greşeli, sfârşit creştinesc şi răspuns bun la înfricoşata judecată de apoi, diaconul ne îndeamnă cu glas înalt: „Să ne iubim unii pe alţii…”. E porunca pe care Mântuitorul a dat-o Sfinţilor Apostoli şi printr-înşii şi nouă: „Poruncă nouă vă dau: ca să vă iubiţi unul pe altul…” (Ioan 13, 34 şi 15, 12). În vechime, credincioşii din biserică, urmând poruncii Sfinţilor Apostoli, îşi dădeau acum sărutarea sfântă sau a păcii (Rom. 16, 16; I Cor. 16, 20; I Petru 5, 14); bărbaţii se sărutau între ei şi femeile între ele, în semn de iubire şi împăcare. Cu timpul, din pricina neorânduielilor la care dădea naştere, acest obicei a fost părăsit şi a rămas numai la sfinţiţii slujitori din altar, care, dacă sunt mai mulţi, se sărută acum unul cu altul pe umeri. Se cuvine însă ca şi credincioşii să-şi umple acum sufletul de iubire, de pace şi iertare, uitând şi alungând din inimile lor toată vrajba, ura şi pizma faţă de alţii.

Dar credinţa comună cum ne-o arătăm?

Prin rostirea Crezului sau a Simbolului Credinţei, care vrea să spună că, pe lângă iubirea unuia faţă de altul, ni se cere şi credinţa dreaptă (ortodoxă), pentru a putea lua parte, cu vrednicie, la Sfânta Jertfă. De aceea, se cuvine ca fiecare din noi să rostim în acest moment Crezul, însoţind pe cel ce îl rosteşte cu glas tare, diaconul sau cântăreţul.

Ce înseamnă cuvintele: „Uşile, uşile; cu înţelepciune să luăm aminte!”, prin care preotul (diaconul) vesteşte rostirea Crezului?

În vechime, prin aceste cuvinte se atrăgea luarea-aminte slujitorilor care păzeau uşile de intrare ale bisericii (diaconiţe şi ipodiaconi), să-şi sporească băgarea de seamă ca nimeni dintre credincioşii dinlăuntru să nu mai iasă afără şi nici un necreştin (catehumen, eretic sau penitent) să nu intre în biserica în timpul înfricoşatei Jertfe. Astăzi, aceste cuvinte sunt păstrate ca un îndemn spre ascultarea cu luare aminte a Crezului.

Cum ni se vesteşte aducerea Sfintei Jertfe?

Prin îndemnul pe care ni-l adresează preotul (diaconul): „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem!”

Ce înseamnă cuvintele: „Mila păcii, jertfa laudei” cu care credincioşii (cântăreţii) răspund la îndemnul de mai sus?

Aceste cuvinte arată darurile Jertfei duhovniceşti sau nemateriale pe care credincioşii o aduc din partea lor odată cu Jertfa cea adevărată adusă acum de preot în numele lor. Şi care sunt aceste daruri ale jertfei lor? Sunt cele trei virtuţi: mila, pacea şi jertfa de laudă (cântarea), pe care Sf. Scriptură le recomandă adesea ca adevărate daruri de jertfă bineplăcută lui Dumnezeu, în locul jertfelor sângeroase ale Legii Vechi. Cu alte cuvinte, credincioşii răspund:

  • aducem întâi milă, pentru că Domnul a zis: „Milă voiesc, iar nu jertfă!” (Osea 6, 6; Matei 9, 13; 12, 7).
  • aducem apoi pace, pentru că Mântuitorul însuşi a spus: „Deci, dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă acolo darul tău înaintea altarului şi mergi mai întâi de te împacă cu fratele tău şi apoi venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24; Marcu 11, 25-26).
  • şi, în fine, aducem jertfă de laudă (cântare), pentru că o asemenea jertfă cere Domnul prin gura Psalmistului: „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă… jertfa de laudă Mă va slăvi” (Ps. 49, 15, 24; 106, 22; 115, 7). De asemenea Sf. Apostol Pavel ne spune: „Aşadar, prin El (Hristos) să aducem Pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică rodul buzelor care preaslăvesc numele Lui” (Evr. 13, 15).

Cum aduc credincioşii „jertfă de laudă” în timpul Sfintei Jertfe?

Cântând imnele numite de obicei „răspunsurile mari”, şi anume: „Cu vrednicie şi cu dreptate este”; Trisaghionul biblic: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot…”, „Pre Tine Te laudăm…” şi „Axionul”. (cuvântul Savaot înseamnă „Dumnezeul ăştirilor îngereşti”, iar Osana înseamnă „Mântuieşte-ne, Te implorăm!”)

Ce face preotul în acest timp?

După ce îndeamnă pe credincioşi: „Să mulţumim Domnului”, el însuşi multumeşte lui Dumnezeu, în numele credincioşilor, pentru toate binefacerile mântuirii, începând să citească în taină o lungă rugăciune, numită cu un cuvânt grecesc „anafora”, adică rugăciunea aducerii Sfintei Jertfe. Această rugăciune este partea cea mai de seamă şi mai sfântă din Liturghie. Ea cuprinde o înfăţişare, pe scurt, a faptelor de seamă din istoria mântuirii lumii; preotul aduce lui Dumnezeu-Tatăl o fierbinte mulţumire şi slăvire pentru toate binefacerile dăruite neamului omenesc, Îl roagă să prefacă Darurile de pe Sfânta Masă în Sfântul Trup şi Sânge şi să le primească drept daruri şi jertfă şi apoi mijloceşte, pentru ca, prin ele, toată Biserica să dobândească împlinirea cererilor şi dorinţelor ei.

Ce auzim noi din această rugăciune?

Din această rugăciune tainică, credincioşii nu aud decât câteva fraze pe care preotul le rosteşte cu voce tare. Astfel, pomenind, între altele, pe îngerii din ceruri, care slăvesc neîncetat pe Dumnezeu, preotul adaugă, cu glas înalt, chipul în care se face această slăvire: „Cântare de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind”.

Care este această cântare de biruinţă?

Este imnul întreit sfânt, pe care Serafimii din vedenia Proorocului Isaia şi mai apoi a Sfântului Evanghelist Ioan îl cântă, în jurul tronului Celui Prea Înalt: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, DomnuL Savaot…” (Isaia 6, 3 şi Apoc. 4, 6-8). Pe acesta îl cântă acum şi credincioşii din afără de altar, cântăreţii sau corul, arătând că, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu îngerii şi oamenii s-au unit într-o singură ceată (cor) şi laudă într-un glas pe Dumnezeu. Mai departe, preotul, istorisind în taină chipul în care Mântuitorul a întemeiat Sfânta Euharistie, la Cina cea de Taină, glăsuieşte tare înseşi cuvintele rostite atunci de Domnul către Sfinţii Apostoli: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”, apoi: „Beţi dintru acesta toţi; acesta este Sângele Meu…”.

Oare prin aceste cuvinte se sfinţesc şi se prefac Darurile?

Nu, ci ceva mai târziu, şi anume în timpul în care credincioşii (corul) cântă „Pre Tine Te lăudăm…” şi când preotul citeşte epicleza, adică acea parte din rugăciunea de aducere, în care imploră pe Dumnezeu să trimită pe Sfântul Duh spre a sfinţi şi a preface Darurile. Atunci e clipa cea mai sfântă din tot cursul Sfintei Liturghii, căci Sfântul Duh coboară şi sfinţeşte pâinea şi vinul, prefăcându-le în Sfântul Trup şi Sânge. De aceea, credincioşii îngenunchează, la unele biserici se bate în toacă sau sună clopoţelul din altar, sau chiar clopotul cel mare, pentru ca să audă şi cei ce nu sunt în biserică şi să se roage. De aici înainte cinstitele Daruri devin „Sfintele Daruri”. Ele nu mai sunt doar nişte simboluri sau închipuiri ale firii omeneşti a Mântuitorului ca până acum, ci însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, păstrându-şi doar înfăţişarea văzută de pâine şi de vin. Ele sunt adevăratul Trup şi Sânge cu care Mântuitorul S-a născut din Sfânta Fecioară, cu care a trăit pe pământ, cu care a pătimit şi S-a îngropat, cu care a înviat şi S-a înălţat întru slavă.

Ce face preotul după sfinţirea Darurilor?

Deoarece de aici înainte Mântuitorul Se află de faţă printre noi, cu Sfântul Său Trup şi Sânge, preotul citeşte, tot în taină, partea de la sfârşitul marii rugăciuni a Sfintei Jertfe, adică rugăciunea de mijlocire pentru toată Biserica. El pomeneşte acum pe toţi credincioşii vii şi morţi, rugându-se ca aducerea Sfintei Jertfe să le fie spre folos şi spre iertarea păcatelor. Împreună cu aceştia, pomeneşte şi pe toţi Sfinţii care au bineplăcut lui Dumnezeu, dar nu rugându-se pentru ei, ci pentru ca ei să mijlocească pentru noi şi să dobândim şi noi, ca şi ei, împărăţia cerurilor. În fruntea lor e pomenită cu glas tare, în semn de deosebită cinstire, Maica Domnului. În cinstea ei se cântă acum la strană Axionul („Cuvine-se cu adevărat…”), adică imnul pentru preamărirea Sfintei Fecioare. În timpul acesta, preotul binecuvintează anafora care se va împărţti la sfârşitul Liturghiei. Apoi continuă pomenirile, pomenind cu glas tare pe episcopul (ierarhul) locului.

Ce înseamnă cuvintele: „Pre toţi şi pre toate”, cu care răspunde acum corul?

Înseamnă că ne rugăm ca Dumnezeu să pomenească pe toţi creştinii şi pe toate creştinele pe care credinciosul îi are în gând, pentru ca toţi să se împărtăşească din roadele binecuvântate ale Sfintei Jertfe.

După aducerea jertfei urmează îndată împărtăşirea cu Sfintele Daruri?

Nu îndată, ci după o scurtă pregătire a preotului şi a credincioşilor în vederea împărtăşirii.

În ce constă această pregătire?

Ea constă în:
1. O ectenie, în care ne rugăm ca Dumnezeu să primească Darurile noastre, trimiţându-ne în schimb mila şi harul Său;
2. Două rugăciuni în care preotul se roagă în taină lui Dumnezeu să ne ajute a ne împărtăşi cu vrednicie cu Sfintele Taine;
3. Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru) pe care o cântă sau o rostesc credincioşii, în semn că ei se simt acum destul de pregătiţi şi vrednici să se numească fii ai lui Dumnezeu, să-L cheme pe Tatăl nostru, al tuturor, şi să-L roage ca să le dea nu numai „Pâinea noastră cea de toate zilele”, ci şi „pâinea cea cerească”, adică Trupul lui Hristos, din care cel ce va gusta va fi viu în veci (Ioan 6, 48, 50-51, 55, 58), dobândind înfierea cea după har.

Când încep în Sfântul Altar pregătirile pentru împărtăşire?

Atunci când preotul ia în mâini Sfântul Trup (Agneţ) şi-1 înalţă de pe Disc, cu cuvintele: „Să luăm aminte! Sfintele, Sfinţilor!”

Ce înseamnă această înălţare şi aceste cuvinte?

Înălţarea Sfântului Agneţ închipuie înălţarea Domnului pe Cruce; iar cuvintele „Sfintele, Sfinţilor!” vor să spună că Sfintele Daruri se vor da numai celor sfinţi, adică acelora care s-au pregătit în chip deosebit şi sunt vrednici să le primească.

Cum se pregătesc Sfintele Daruri pentru împărtăşire?

Înainte de împărtăşire, preotul împarte Sf. Trup în patru părţi: prima parte (aceea pe care sunt întipărite iniţialele «Is») o pune în Potir, închipuind cu aceasta reunirea Sfântului Trup cu Sfântul Sânge, adică Învierea Domnului; din a doua (cea cu iniţialele «Hs») se împărtăşesc sfinţiţii slujitori, iar celelalte două (cele cu iniţialele «Ni» şi «Ka») se pun în Sf. Potir după împărtăşirea clericilor, pentru a se împărtăşi credincioşii din ele. Pregătirea Sf. Sânge se face turnând în Sf. Potir căldura sau apa caldă şi binecuvântată de către preot.

Ce închipuie „căldura” sau apa caldă care se toarnă în Sfântul Potir?

Ea închipuie căldura Duhului celui de viaţă făcător, arătând că, chiar în moarte, Dumnezeirea nu a fost despărţită de Sfântul Trup, ca şi dumnezeiescul suflet. Totodată ea închipuie căldura vieţii pe care Sfântul Duh o toarnă din nou în mădularele moarte, prin înviere: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Ps. 103, 31). Se toarnă în Sfântul Potir, pentru ca să ne dea, în clipa împărtăşirii, simţirea adevărată a sângelui viu şi cald, curs din coastă şi din rănile cuielor Celui răstignit pentru noi.

Cum se face împărtăşirea?

Sfinţiţii liturghisitori se împărtăşesc la fiecare Liturghie, în Sfântul Altar, ca Sfinţii Apostoli la Cina cea de Taină. Sfânta Masă ţine atunci locul Mesei de la Cină. În timpul acesta, corul cântă Chinonicul (Priceasna), adică imnul împărtăşirii, iar preotul iese după aceea în faţa Sfintelor Uşi sau pe Amvon şi rosteşte predica. Când sunt credincioşi de împărtăşit, preotul toarnă în Sfântul Potir cele două părţi din Sf. Trup însemnate cu «Ni» şi «Ka», deschide Sfintele Uşi şi cheamă pe credincioşi prin cuvintele: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste să vă apropiaţi”. (Despre rânduiala împărtăşirii vom scrie mai pe larg acolo unde vom vorbi despre rânduiala Sfintei Împărtăşanii). După împărtăşire, scopul Sfintei Liturghii este împlinit. Acum preotul ridică Sfântul Disc deasupra Sfântului Potir şi toarnă în el şi miridele, adică părţicelele de pâine aduse pentru sfinţi şi pentru credincioşii vii şi morţi.

Ce înseamnă ultima arătare a Sfântului Potir şi ducerea lui la Proscomidie?

Înseamnă ultima arătare a Domnului către Ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor şi înălţarea Lui la ceruri. Sfânta Masă rămâne acum Scaunul slavei lui Dumnezeu-Tatăl, iar Proscomidia, din dreapta ei, este şederea Fiului de-a dreapta Tatălui, întru slavă.

Cum se termina Sfânta Liturghie?

După o scurtă ectenie de mulţumire pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, preotul iese în naos şi rosteşte cea din urmă rugăciune, numită a Amvonului, din mijlocul bisericii. Apoi face apolisul, adică încheierea Liturghiei, binecuvântând credincioşii şi cerând îndurarea lui Dumnezeu şi ajutorul tuturor Sfinţilor. După aceasta, iese în faţa iconostasului şi „miruieşte” pe credincioşi, adică îi unge pe frunte cu untdelemn sfinţit din candele, rostind, la fiecare, cuvintele: „Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul!” Această ungere închipuie coborârea Sf. Duh peste Biserică, fiind un fel de pecetluire cu semnul darurilor dumnezeieşti pe care le-a dobândit fiecare din cei ce au luat parte la sfânta slujbă. Se împarte apoi credincioşilor anaforă.

Ce este anafora şi care este rostul ei?

Sunt bucăţele de pâine tăiate din prescurile întrebuinţate la Proscomidie şi binecuvântate de preot, care se împart credincioşilor din biserică, la sfârşitul Liturghiei, iar unii iau din ea şi acasă, pentru cei ce n-au putut veni la biserică. La început, anafora se dădea ca o mângâiere numai celor ce nu se puteau împărtăşi, ţinând deci locul Sfintei Împărtăşanii. Astăzi însă o iau şi cei ce se împărtăşesc, după împărtăşire. De aceea, anafora se ia numai la sfârşitul Liturghiei şi pe nemâncate (ca şi Sf. Împărtăşanie); nu se cere înainte, adică în timpul Liturghiei, cum obişnuiesc unii creştini care nu cunosc rostul ei. Anafora e din restul prescurii din care s-a scos Sf. Agneţ şi care, precum am văzut, închipuie pe Sf. Fecioară; ea e binecuvântată de preot în timpul Axionului, adică al imnului cântat în cinstea şi spre slava Sfintei Fecioare. De aceea, împărţirea ei la sfârşitul Liturghiei închipuie rămânerea Maicii Domnului încă multă vreme pe pământ, în mijlocul Bisericii, după înălţarea Dumnezeiescului ei Fiu.

Ce valoare şi ce însemnătate are slujba Sfintei Liturghii în viaţa creştină?

Sfânta Liturghie, slujba Jertfei creştine, este cea mai însemnată dintre toate slujbele sfinte ale Bisericii noastre. Aşa precum Jertfa de pe cruce a Mântuitorului a fost punctul culminant al lucrării Mântuitorului şi totodată faptul cel mai de căpetenie din istoria mântuirii lumii, tot aşa şi Sf. Liturghie care înveşniceşte pe pământ acea Jertfă este miezul, încoronarea şi desăvârşirea celorlalte slujbe prin care aducem laudă şi mulţumire lui Dumnezeu. Ea este totodată şi singura slujbă creştină întemeiată şi săvârşită de Mântuitorul însuşi, de aceea nici nu se numără între cele „şapte laude”, care alcătuiesc serviciul dumnezeiesc public al fiecărei zile şi care au obârşie dumnezeiască şi bisericească. Toate celelalte slujbe care se săvârşesc înaintea ei, ca Vecernia şi Utrenia, servesc numai ca un fel de pregătire a Liturghiei. În ele aducem lui Dumnezeu numai rugăciune de cerere, ori laudă, mulţumire şi slăvire, pe când prin Liturghie Îi aducem, pe lângă acestea, ceva mai mult: Îi aducem Jertfă care este cea mai înaltă formă de cinstire şi preamărire a lui Dumnezeu. Valoarea, preţul sau vrednicia acestei Jertfe este neîntrecută, dacă avem în vedere că Cel ce Se jertfeşte într-însa este Însuşi Hristos, arhiereul desăvârşit, „sfânt, fără răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile” (Evr. 7, 26), şi că darul nostru de jertfă este tot ce s-ar putea aduce mai de preţ lui Dumnezeu: însuşi Trupul şi Sângele neprihănit al Fiului Său, adică tot ce a creat Dumnezeu mai sfânt, mai curat şi mai desăvârşit, singurul dar vrednic de măreţia şi sfinţenia lui Dumnezeu. De aceea, precum zicea Sf. Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului, „nu este altceva mai de folos nouă şi mai iubit de Dumnezeu ca jertfa aceasta, pentru că este lucrarea Lui (a Mântuitorului) şi înnoirea oamenilor şi părtaşie a Lui cu noi… Deci, mai presus decât toată rugăciunea şi lauda, se cade a ne griji de lucrarea aceasta a Liturghiei, căci pentru ea este toată rugăciunea şi de cele mai multe ori în zilele vieţii noastre pe ea s-o săvârşim”.

Ce folos şi ce câştig sufletesc avem luând parte la Sfânta Liturghie?

Rânduiala Sfintei Liturghii este, pentru cine o urmăreşte cu luare aminte, o adevărată şcoală de învăţătură creştină, o bogată comoară de învăţăminte, la îndemână şi pe înţelesul tuturor. Într-însa creştinul găseşte învăţătura de credinţă a Bisericii, fie sub formă prescurtată a Crezului, fie sub forma cântărilor şi a rugăciunilor din care e alcătuită rânduiala Sfintei Liturghii. Găsim apoi Sfânta Scriptură, în citirile din Apostol şi din Sfânta Evanghelie, în nenumăratele versete şi cuvinte din Biblie presărate din belşug în rugăciunile şi cântarile din Liturghie, precum şi în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi din Cazanii sau în predica, rostită de preot. Dar, mai presus de orice, găsim în rânduiala Sfintei Liturghii însăşi istoria sfântă a mântuirii noastre, arătată prin semnele văzute care alcătuiesc sfânta slujbă. Am văzut cum toate cele ce se săvârşesc, se cântă şi se rostesc în timpul Sfintei Liturghii ne duc cu gândul la Hristos Domnul, pentru că în ele Îl vedem arătat pe El şi întreaga Lui lucrare mântuitoare. Luând deci parte la Sfânta Liturghie, petrecem împreună cu Iisus, ascultăm glasul Lui, suntem aproape de Dânsul; iar dacă ne împărtăşim, ne unim cu El: El petrece întru noi şi noi întru El (Ioan 6, 56).

Cum se explică puterea deosebită a rugăciunilor făcute în timpul Sfintei Liturghii?

Apropierea de Domnul, Care e de faţă cu Trupul pe Sf. Altar, ne dă puteri şi nădejdi nebănuite, aşa cum dădea Sfinţilor Apostoli şi Ucenici după Înviere. El Se roagă împreună cu noi; El însuşi mijloceşte pentru noi în faţa lui Dumnezeu-Tatăl, ducându-I rugăciunile, cererile şi dorinţele noastre şi rugându-Se pentru împlinirea lor (Ioan 16, 23-26; Efes. 2, 18; I Tim. 2, 5). Odată cu El se roagă pentru noi şi Sfinţii, a căror pomenire şi laudă o facem şi ale căror mijlociri le cerem de atâtea ori în cursul Liturghiei. Contopite astfel în rugăciunile Bisericii sau obştii şi unite cu rugăciunea lui Iisus, rugăciunile fiecăruia dintre noi capătă o valoare şi o putere pe care nu o au singure. „Credem că vom dobândi cel mai mare folos sufletelor pentru care facem rugăciune la Jertfa sfântă şi prea înfricoşată ce este pusă înainte”, zice Sf. Chiril, Arhiepiscopul cetăţii sfinte a Ierusalimului, din veacul al IV-lea. Iar renumitul tâlcuitor al Liturghiei, Nicolae Cabasila, adaugă, mai târziu, că: „nu se mai află o altă formă de rugăciune care să poată atât de mult şi care să ne dea nădejdi mai mari ca aceea adusă prin această înfricoşată Jertfă, care a curăţat, în dar, păcatele şi fărădelegile lumii”.

Numai cei vii folosesc din săvârşirea Sfintei Liturghii?

Nu numai cei vii, ci şi morţii pe care îi pomenim şi pentru care ne rugăm, căci jertfa se aduce şi pentru ei. „Încă aducem Ţie această jertfă… pentru cei adormiţi întru credinţă…”; aşa se roagă preotul în taină, după sfinţirea şi prefacerea Darurilor. Cei adormiţi se împărtăşesc şi ei, la fel cu noi, din roadele binecuvântate ale Sfintei Liturghii, căci şi lor le dă Hristos, prin Sângele Său, iertare de păcate şi nădejdea învierii pentru viaţa de veci. Despre aceasta ne încredinţează toţi Sfinţii Părinţi şi marii Dascali ai Bisericii.

Trebuie deci să luăm parte la Sfânta Liturghie?

De aceea ne îndeamnă Sf. Maxim Mărturisitorul: „Tot creştinul trebuie să se afle des în sfânta biserică şi să nu lipsească niciodată de la Sfânta Liturghie săvârşită în ea, pentru Sfinţii Îngeri care sunt de faţă şi scriu de fiecare dată pe cei ce intra şi se înfăţişează lui Dumnezeu şi care fac rugăciuni pentru ei; de asemenea, pentru harul Sfântului Duh, care e în chip nevăzut pururea prezent, dar în chip deosebit mai ales în timpul Sfintei Liturghii… Să nu lipsim, aşadar, de la sfânta biserică a lui Dumnezeu, care cuprinde atâtea taine ale mântuirii noastre în sfânta rânduială a dumnezeieştilor simboluri ce se săvârşesc”. Iar Sf. Simion al Tesalonicului adaugă: „Să venim dar cu dragoste şi cu cucernicie, de se va putea mai mult decât la altă rugăciune, la Liturghie în fiecare zi, căci din nimic altceva ca dintr-aceasta nu va avea folos credinciosul”. Cine nu ia parte la Sfânta Liturghie, acela a încetat de a mai fi creştin adevărat. Legătura lui cu Hristos e ruptă; unul ca acela s-a făcut mădular uscat, bolnav sau mort al Bisericii sau al Trupului lui Hristos (Ioan 15, 5-6). De aceea, vechile rânduieli ale Sfinţilor Părinţi pedepseau pe cei ce lipseau de la biserică mai mult de trei duminici una după alta (Canonul 11 al Sinodului din Sardica şi Canonul 80 al Sinodului VI ecumenic). Dacă deci pricini serioase te împiedică să fii de faţă la Sfânta Liturghie, trimite pe cineva din ai casei ca să dea o Liturghie pentru toţi, sau măcar pomelnicul şi o prescură, rugând pe preot să te pomenească şi să se roage pentru tine la timpul cuvenit.

Anunțuri

Discuție

Niciun comentariu până acum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Radio Crestin – Ortodox

Colinde

RSS Agentia de stiri Basilica

  • A apărut o eroare; probabil fluxul nu funcționează. Încearcă din nou mai târziu.

Cel mai frumos documentar despre Romania

trafic

%d blogeri au apreciat asta: